Educaţie nu înseamnă doar cultură generală sau doar bune maniere. A fi educat presupune absolvirea unui ciclu prelungit de stagii şi stadii ale unor cunoştinţe deloc simple. Puţin câte puţin, din ce în ce mai mult dintr-o diversitate de concepte şi precepte care formează într-un final fericit un produs funcţional în societate – aşa arată procesul educaţional performant la capătul căruia ştim multe informaţii, şi cum să le punem cap la cap, şi unde să le căutăm, şi ce se cade, şi ce nu, şi cum anume putem noi să devenim cea mai bună versiune a noastră; totul fără să ajungem într-un burn-out fizic ori emoţional. Iar şcoala, indiferent de epocă şi mode, a fost mereu laboratorul celor mai izbutite experimente de formare a acestor versiuni upgradate ale sinelui.
Spectacolul „ROSTO”, semnat de Alexandru Dabija pornind de la schiţele cu tematică şcolară ale lui I.L. Caragiale, pune într-o perspectivă proaspătă umorul savuros al celebrelor interacţiuni între pedagodul de şcoală nouă şi elevii săi „eminenţi”. Din Marius Chicoş Rostogan rămâne doar porecla prescurtată „Rosto” care aduce ca sonoritate şi cu roast-ul contemporan atât de îndrăgit în cluburi unde se râde mult. Şi e pe bună dreptate o astfel de „prăjeală” la foc mic a clişeelor despre edulcorarea mijloacelor punitive de apropriere a cunoştinţelor, practicate până mai ieri în şcoli cu tradiţie în performanţă. Personajul pitoresc şi uşor de îndrăgit e dezbrăcat de toate alinturile şi drăgălăşenia bine-voitoare e înlocuită cu o perspectivă mult mai lucidă; un pedagog care îşi insultă constant discipolii numai simpatic nu mai poate fi.
Schimbarea de optică asupra universului şcolar deschide oportunităţi de sondare a unor cărări nebătătorite în adaptarea după Caragiale. Totul e nou şi de aici interesul şi curiozitatea devin aliţii acestei montări cu premise inspirate. Spaţiul de joc e înţesat de sfori care aşteaptă să fie trase la propriu şi la figurat şi devine o întreagă metaforă concretă a interdependenţelor sociale de inspiraţie „Lanţul slăbiciunilor”. Fiecare capăt de sfoară corespunde unui obiect de recuzită; o modalitate ingenioasă de a menţine elementul surpriză printr-o rezolvare de efect. Pe lângă pedagogul-simbol care nu prea ne mai intră la inimă în această lumină deloc flatantă a minusurilor unor metode nu prea corecte nici politic, dar nici etic, ori uman, personajele care se perindă prin sala de clasă – elevi, părinţi, cunoscuţi, pile ori funcţionari sunt marcate cu minimul de convenţie edificatoare şi trec de la un actor la altul cu destul de multă flexibilitate ce poate fi deconcertantă la un moment dat.
Artificiile scenice, micile poante, gag-urile, „accidentele”, matematica ce dă întotdeauna rezultatul dorit a „sertarelor” meşteşugului de a gâdila în mod plăcut amuzamentul spectatorilor sunt toate la locul lor şi îşi găsesc efectul într-o măsură optimă. Fără să existe culmi de performanţă, încât nu există nici premisele care să stea drept trambulină pentru astfel de intenţii, spectacolul se plasează în zona sigură a entertainment-ului isteţ. Te amuzi mustăcind şi recunoşti, puţin nostalgic, poate, schimbul de replici devenite citat. Şi te poţi bucura de această reinterpretare personalizată; Caragiale însuşi amenda practicile ostile şi imorale prin schiţele sale. Iar îmblânzirea prin reluarea docilă în scheciuri simpatice a imaginii cu defectele estompate în naivitate nu a făcut neapărat un serviciu mesajului său. Această repunere în drepturi, practic, a demascării ipocriziei, violenţei, mediocrităţii supra-evaluate şi a mişmaşurilor danubiano-pontice are efectul unei cafele tari pe care o poţi savura şi fără cubuleţul de zahăr.
Marcel Iureş îşi foloseşte cu tact carisma pe care o topeşte într-o bodogăneală continuă. Reacţionează perfect în fiecare situaţie şi păstrează un echilibru performant între o tehnică stăpânită lejer şi un gând ludic pe care îl foloseşte subtil. Dan Rădulescu e mucalit şi are mereu pe dedesubt un plan secund pe care ni-l arată fără ostentaţii, iar Ionuţ Toader are acea expansivitate venită din sârguinţă şi ambiţia de a fi eficient. Scenele se succed fără nicio nevoie de decupaj, se topesc una în cealaltă, iar situaţiile devin prilejul unui caleidoscop de păcate, defecte şi scăderi ale unei lumi pe care, din păcate, o cunoaştem intim şi o purtăm în noi. Personajele au şi candoare şi ferocitate, iar relaţionarea degajată între calculul moralităţii care se tot miceşte în favoarea favorurilor de tot felul şi mimarea unei cumsecădenii ce ascunde cruzimi şi sadism conturează un joc de-a râsu’-plânsu’ pe care să îl poţi aprecia estetic, în timp ce îl condamni moral.
„ROSTO” la Teatrul Act e un spectacol construit inteligent; are temele bine făcute. Iar elevii silitori primesc coroniţa măsurii bine drămuite între poveste, expresivitate şi mesaj. Râzi şi nu prea. Te amuzi, dar te şi sperii de identificarea imediată a cunocuţilor tăi în rândul acestor personaje ce odată debarasate de duioşia moştenită sunt mai fioroase decât ţi le aminteai. Fără nicio agendă care să denunţe abuzuri sau să strige în numele conştientizării, „Rosto” face un asterisc artistic în dreptul căsuţelor educaţiei, moralităţii şi bunului simţ.
Teatrul ACT
ROSTO
Autor: Ion Luca Caragiale
Distribuţie:
Marcel Iureș, Dan Rădulescu și Ionuț Toader
Regizor: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
Durata: 1h20m
d'E-pîn-geac 