O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

Photocredit: Andrei Gîndac

O lumina de seară cu aer încins de multele grade ale verii se topeşte în noaptea care nu se grăbeşte să cadă peste ţinutele de gală. Pe treptele Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti foşnesc rochii din materiale delicate şi gâturile domnilor stau drepte în strânsorile caravatelor şi papioanelor. Arată frumos acest alai. Se zâmbeşte mai cu drag, chiar şi pe sub măşti, în foaier. În sală exclamaţii entuziaste însoţesc reîntâlniri încântate. Gala UNITER din vara lui 2021 pare a ne arăta mai dornici de un drag reciproc de care avem nevoie dincolo de orgolii şi tristeţi.

Sau, cel puţin, aşa am simţit eu – copilul fericit de sărbătoare cocoloşit în sufletul unei dudui îmbrăcate cum a ştiut ea mai frumos. La final, când toate s-au spus şi s-au aplaudat, când live-ul s-a terminat, am pregetat să plecăm. Momentul acela în care am rămas pe scaune încă puţin, cu toţii, a fost clipa în care un „împreună” nerostit s-a simţit mai frumos decât declaraţii meşterite isteţ. Sau, cel puţin, aşa am simţit eu.

Am căutat ce scriam, retrospectiv şi la acea vreme, în urmă cu 9 ani, într-un articol publicat în revista yorick.ro. Unele „neschimbări” îşi aşteaptă, încă, happy ending-ul. Dar m-a bucurat că articolul nu şi-a pierdut termenul de valabilitate şi îl reiau aici:

Photocredit: Andrei Gîndac

„Îmi amintesc de o seară de aprilie. Era luni. În orar, de la 7 la 8 – Educaţie fizică. La 7 fără 5 minute fugeam pe holurile şcolii, spre cancelarie, în căutarea profesoarei de sport. Niciodată nu chiuleam şi când mă învoiam o făceam motivat. Acum era vital să ajung acasă cât mai repede. Profesoara nu m-a crezut la început, nu înţelegea de ce eram atât de precipitată şi grăbită, dar cum mă ştia pasionată de teatru m-a lăsat să plec auzind că tocmai teatrul era motivul agitaţiei mele. Am fugit până în staţia de taxiuri, apoi în câteva minue intram pe uşa. Acasă. Mama mă aştepta cu televizorul pornit şi îmi rezuma ce ratasem: discursul de început, salutul către Alteţele Regale aflate în sală, prezentarea juriilor şi premiul pentru debut. Ţin minte că în noaptea aceea am adormit târziu. Gala se terminase după miezul nopţii. Părinţii au insistat să mă culc imediat (aveam, totuşi, 13 ani).

Am încercat, dar încă eram emoţionată. Nu pot numi exact cauza acestei emoţii, nu văzusem niciunul din spectacolele nominalizate, nu cunoşteam pe niciunul dintre premianţi, citisem în schimb câte ceva despre fiecare în parte. Pasiunea pentru teatru era cea care îmi dădea tot dreptul să particip cu toată bucuria şi din tot sufletul, măcar din faţa televizorului, la Sărbătoarea Teatrului Românesc. În mintea mea de atunci imaginea unei sărbători, altfel decât una religioasă, era dată de Gala UNITER. Văzusem şi decernarea premiilor Oscar, însă anvergura evenimentului în sine îmi crease un sentiment mult mai general decât entuziasmul pe care îl resimţeam pentru premiile autohtone. Sala Mare a Teatrului Naţional reunea pentru câteva ore toate reperele mele legate de ceea ce iubeam mai mult. Aveam laolaltă figurile care compuneau pentru copilul de atunci, ca într-un tablou de familie victorian, lumea din care îmi doream să fac parte cândva. Era o atmosferă vibrantă şi elegantă. Mai importantă decât premiile era pentru mine această alăturare a tuturor artiştilor pe care înainte de toate îi respectam. 


An de an am urmărit Sărbătoarea din fotoliul din sufragerie. De la an la an ştiam tot mai multe despre spectacole, despre actori, regizori, scenografi. În anul când “Unchiul Vanea” de la Bulandra a fost nominalizat la 5 categorii am ţinut pumnii de fiecare dată, m-am bucurat pentru Yuri Kordonski, mi-a părut rău că nu a obţinut celelalte premii – era prima dată când văzusem un spectacol nominalizat la Gală. Aşteptam mereu seara de aprilie care îmi dădea prilejul să aparţin acestei mici familii mari a teatrului românesc. Aveam emoţii de alt fel, speram să câştige unul sau altul, chair dacă nu reuşeam să văd multe dintre spectacole citeam despre ele imediat ce aflam că au intrat în competiţie, făceam pronosticuri… mai mult sau mai puţin mă implicam sufleteşte. Era şi Sărbătoarea mea.

Odată ce am intrat la facultate, cu fiecare actor sau regizor pe care îl cunoşteam, cu fiecare spectacol pe care îl vedeam, simţeam că sunt din ce în ce mai îndreptăţită să particip la Gală, să fiu în sală şi să mă bucur în mod real de seara de graţie a teatrului românesc. Când am aflat că voi lucra la organizarea evenimentului, voi asista la repetiţii şi îi voi întâmpina pe unii dintre invitaţi am crezut că primesc chiar mai mult decât mă aşteptasem. În seara Galei, însă, am descoperit că prea puţin din atmosfera festivă pe care eu o resimţeam, copil fiind, se mai păstra în rândul participanţior. Mai puţină emoţie, mai puţină eleganţă, mai puţin suspans, mai puţini invitaţi, totul redus la scară mai mică. Mi-a fost ciudă o clipă… simţeam că pierd savoarea unică a aspirantului. Odată ajunsă acolo visul frumos se materializa şi se vedea nevoit să încapă în graniţele strâmte ale concretului. Eu mă maturizasem, ochii de copil vedeau acum prea de aproape şi analizau prea sec. Eram acolo. Da, dar prea grăbită, prea interesată să fac bine ceea ce aveam de făcut, prea detaşată în fond. Bucuria se diminuase şi ea. Nu aveam timp să mă bucur. Mai trist a fost să văd că nimeni în jur nu se bucura cu adevărat. Sau prea puţini. Prea puţini copii în sală.

Photocredit: Andrei Gîndac


Anul următor mi-am promis să merg la Gală din nou. Să mă bucur de data aceasta. Chiar dacă sala nu mai e a Teatrului Naţional, chiar dacă numărul de invitaţi e mult mai mic, chiarr dacă, chiar dacă… mi-am mai dat o şansă. Am vrut cu tot dinadinsul să fiu parte a Sărbătorii frumoase pe care o admiram din fotoliul din sufragerie. Şi aşa a fost. Mi-am acordat timp să privesc în jur, să zâmbesc, să îi văd pe ceilalţi zâmbind, am avut emoţii, nu mi-a fost indiferent cine câştigă, mi-a părut bine pentru un premiu sau altul, m-am resemnat când nu a câştigat un nominalizat pe care mizasem, am ascultat… am fost acolo cu adevărat şi pentru mine a fost frumos.

Bucuria ţine de fiecare în parte. E un sentiment personal generator de emoţie colectivă. Dacă doar bifăm, dacă ne prefacem dacă analizăm rece sau suntem indiferenţi, niciodată nu vom avea parte de Sărbătoare. Sărbătoarea e în fiecare în parte şi laolaltă o construim în fapt. Eu mi-am recuperat visul. Am învăţat să mă bucur din nou. Teatrul românesc, chipurile din tabolul de familie victorian, va reuşi mai devreme sau mai târziu să îşi regăsească puterea de a se bucura laolaltă. Mai are nevoie de puţin timp. În timpul ăsta ar fi bine, totuşi, să facă nişte exerciţii de iubire!” 23.04.2012

Un gând despre „O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: