„Cassandra” sunt eu!

Tot ce ne-au învăţat ultimii 2000-2500 de ani despre femei se pare că e greşit. Femeile nu sunt nici prea feminine, au forţa fizică egală cu a unui bărbat şi nici intuiţia nu le e guvernată de un al şaselea simţ. Realitatea recentă încearcă să suplinească rapid toate impresiile care au ghidat eronat generaţii întregi de femei care nu găseau nicio virtute în a demonstra că pot sparge stive de lemne cu toporul şi preferau să fie cochete în locul pilozităţii excesive, de exemplu. Ar fi multe de recuperat, aşadar nu e timp de pierdut. Cu tot avântul, ardem etape şi nivelăm nuanţele până când suntem toţi fericiţi şi nu mai e nevoie de portavoci.

            Un spectacol despre fragilitatea feminină ar putea fi riscant, aşadar. O expresie artistică a unui stream of counsciousness alambicat pare un proiect ambiţios. Iar când personajul e şi inteligent şi sensibil e nevoie de nuanţe şi o estetică mai puţin minimalistă. Echipa artistică a spectacolului „Cassandra” de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”) în regia Letei Popescu, de la Apollo 111 a scos în evidenţă exact aceste atuu-uri pe care le-a transpus în limbaj teatral purtător de mesaj. Scriitoarea care îşi pierde inspiraţia odată cu moartea mamei porneşte într-o căutare a cuvintelor pentru elogiul care este aşteptat tocmai de la ea, dar şi a identităţii propriei feminităţi. Cine mai este ea fără mama? Cine a învăţat să fie şi cine a devenit? Cât de „femeie” aşa cum i s-a spus că trebuie să fie, cât de feminină, cât de puternică, de sensibilă, de independentă, de fragilă, de carismatică.

            Clişeele feminităţii tipice defilează ca pe un catwalk compus din  scene a căror constantă e tragi-comedia. Un braţ tonifiat care bate obsesiv-compulsiv ouăle în buna tradiţie a gospodinelor eroine, şniţele purtate ca accesorii fashion, o coadă de sirenă cu paiete ce ţine loc de senzualitate, o imagine reflectată de o oglindă flatantă, nevoia imediată de sprijinul bărbătesc salvator – tot ce ni s-a spus despre femei, tot ce am moştenit de la mame şi bunici, filtrat printr-o sită fină de umor inteligent şi puţin kitsch asumat. Conştiinţa Cassandrei e ridicată la pătrat. E nevoie de două voci, de două chipuri, de două trupuri şi două perechi de ochi pentru a pune laolaltă mintea şi sufletul acestei femei simbolice care nu e cu nimic mai puternică ori mai fragilă decât oricare dintre noi.

            În faţa unei pierderi pentru care nu eşti niciodată pregătit nu e suficient să ştii ce ai de făcut. Vrei să rămâi într-o cadă-totem în care să te înveleşti cu o plapumă de apă ce te spală de amintiri şi tristeţe. Scenografia sugestivă semnată deTudor Prodan în care mijlocul scenei e ocupat de un mausoleu de frici, ca un catafalc septic, rece, de marmură, în care odată cu mama Cassandra îşi îngroapă şi puţin din propria identitate le dă posibilitatea celor două actriţe de a escalada continuu, pe verticală, muntele de angoase cu prăpăstii depresive peste care se poate arunca un praf de făină cât să devină funny. Coregrafia lui Ştefan Lupu şi muzica lui Mihai Dobre se topesc în parcursul bine articulat de Leta Popescu; nu există acel sentiment sacadat al decupării momentelor dedicate exclusiv corpului sau vocii. Spectacolul e un organism bine închegat care spune o poveste cu emoţie şi sens. Râzi, te amuzi, te sperii puţin de procentul substanţial în care te recunoşti în descrierile rostite amplificat de vocea personajului cu dublă prezenţă, ai un fior de empatie şi de vină, ai timp de reflecţie şi timp pentru plăcere strict estetică.

            Denisa Nicolae şi Mihaela Velicu formează un binom de feminism feminin. Aspectul fizic complementar îţi dă senzaţia de jumătăţi perfecte ale unui întreg ce poate oricând să se sudeze la loc. Cu o rigoare matematică, vorbirea în sincron presupune o concentrare pe care o o scapă niciodată de sub control. Performanţa constă, însă, în exprimarea propriei personalităţi în acest construct în oglindă. Denisa Nicolae are o determinare ca o lamă ascuţită în privire; totul e bine proporţionat, gândit, stăpânit tehnic şi exact. Mihaela Velicu are acea privire ludică, acel ceva jucăuş care te ţine mereu curios să descoperi ce vrea să spună cu o ridicare de sprânceană sau un zâmbet în colţul gurii; micile comentarii ale micro-expresiilor sale sunt detalii care îmbogăţesc şi mai mult mărturia intimă a personajului.

            „Cassandra” e un spectacol dens, în care un monolog interior deloc flatant devine un show al expresivităţii artistice. Două actriţe şi un singur personaj pledează pentru femeia dintotdeauna care poate filosofa în timp ce prăjeşte şniţele fără a fi cu nimic mai puţin feminină decât o sirenă cu înotătoare din sclipici. Cassandra nu mai poate scrie, nu mai poate vorbi, nu mai poate gândi pentru că suferă, pentru că îi e frică, pentru că o doare. Şi e ok să fie aşa.

Apollo 111

Cassandra

de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”)

Traducere: Denisa Nicolae

Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu

Regie: Leta Popescu

Scenografie: Tudor Prodan

Muzică: Mihai Dobre

Mișcare scenică: Ștefan Lupu

Pregătire muzicală: Oana Pușcatu

Sunet: Daniel Octavian Nae

Lumini: Marius Nițu

Durata: 1h30m