Povestea iubirii

Pictură de Suraj Sainju

– „… cerşetorul a murit în acea noapte, în viscol. A doua zi au găsit câinele colac în jurul trupului zgribulit. Când l-au aruncat în groapa de la marginea oraşului, câinele încă ţinea în gură un colţ de haină. Nu s-a clintit de lângă stăpânul lui şi nu a fost chip să mănânce. Săptămâni la rând gunoierii vorbeau despre câinele alb al cerşetorului. Apoi l-au uitat. Murise şi el lângă stăpânul lui.”

– Bunico, dar de ce nu a mai mâncat? E o poveste aşa tristă.

– Sofia, sufleţelule, dar e cea mai frumoasă dovadă de iubire. Moartea face parte din viaţă şi avem toată viaţa să ne obişnuim cu ea. Câinele alb l-a iubit pe cerşetorul lui până la capăt şi nu l-a părăsit niciodată.

–  Eu pe tine te iubesc! Şi nu o să te părăsesc nici eu niciodată.

– Inimioara mea! Hai culcă-te acum. E târziu şi dacă nu dormi deja când vine Zâna Viselor, în noaptea asta nu se mai opreşte la tine.

– Vine chiar în fiecare noapte? Ea când doarme dacă merge la fiecare copil?

– E fermecată şi nu doarme niciodată. Zboară cu buzunarele pline cu pulbere de vise la copiii care dorm.

– E fata lui Moş Crăciun? Mi-ai spus că şi el zboară, cu sania, la copiii cuminţi.

– Da, Sofia, e fetiţa lui, aşa cum tu eşti nepoţica mea. Haide, la culcare! Somn dulce, inimioara mea!

– Noapte bună, bunii bun!

Sofia credea în uriaşii din munţi şi în Pegas, calul înaripat, în Zâna florilor şi spiriduşul verde cu barba roşcată şi în câte şi mai câte. Bunica Alma a crescut-o cu poveşti şi basme şi legende şi ghicitori şi pilde. În lumea magică a unei copilării simple şi frumoase Sofia nu a avut timp să se întrebe unde e mama sau unde e tata. O are pe bunii a ei şi pe viteazul Hercule care o apără de primejdii şi pe Piticul Bifur, şi pe Iepurele Reginei de Inimă Roşie. Niciodată nu s-a plâns de singura ei rochiţă zdrenţuită sau de mâncarea puţină şi nici de frigul nopţilor de iarnă. Visa la palate şi prinţese cu păr blond, râdea la gândul că e sora florilor din spatele răsadului de salată şi îi împărtăşea secretele păpuşii din cârpe. Era un copil cuminte şi o iubea mult pe bunica ei. Asculta fascinată orice nouă aventură şi se bucura de toate bătăliile câştigate de Făt-Frumos.

            Acum deja crescuse şi Alma a început să îi spună poveşti „de oameni mari”, cu tâlc şi învăţătură. În seara aceea îşi întrebase bunica ce e iubirea. Mereu auzise că e iubită şi nu ştia ce înseamnă cu adevărat. Aşa a auzit povestea cerşetorului care din puţinul lui a hrănit un căţeluş, peripeţiile lor şi finalul amar al unei iubiri adevărate. Alma ştia foarte bine ce e iubirea. Şi-o dăruise toată unui copac. Alunul pe care îl plantase cu tatăl ei când era de vârsta Sofiei.

            – Când o să mor, sub el să mă îngropaţi! Să îmi ţină umbră şi răcoare, că pe unde m-oi duce, prin lumea de dincolo o-i avea şi eu parte de arşiţă, că prea am îndurat de frig o viaţă întreagă.

            La nici un an arbustul abia dacă se înălţase, dar lângă tulpina lui era deja o mogâldeaţă de pământ  proaspăt săpat – fusese o iarnă grea şi tatăl Almei s-a îmbolnăvit rău într-o zi. A scuipat sânge, apoi nu s-a mai trezit. Alma a iubit alunul ca pe tatăl ei. Se ducea mereu să îl ude, să îl cureţe, când a avut rod trecuseră cam 7 ani de când Alma îl tot îngrijea. Nu s-a atins de nicio alună, i le-a lăsat pe toate tatălui. Să se sature el, că de pomană nu avusese ce să-i dea în anul ăla.

            Acum nu mai iubea. De când îi tăiaseră copacul nu a mai simţit decât un soi ciudat de duioşie tristă pentru nepoţica ei. Milă amestecată cu grijă şi datorie. Într-o toamnă târzie bărbatul ei jucase la cărţi banii de lemne. A tăiat, în schimb, alunul, într-o dimineaţă, cu ginerele lui, tatăl Sofiei. Aproape că au îngheţat cu toţii în iarna aia. Lemnul moale şi frunzele uleioase trosneau în foc, îi dezmorţeau, dar asta a nu a ţinut mult. Au avut noroc de o iarnă blândă.

            Alma a murit când Sofia împlinea 18 ani. Tuşea mereu în ultimul an, fuma şi mânca puţin. Mică şi mereu înfrigurată, a căzut pe zăpadă, într-o seară, pe drum şi nu a mai vrut să se ridice. Se simţea aproape de alunul ei şi de tată. Fuseseră legaţi prin frig o viaţă, iar acum, tot frigul spera ea să îi unească şi în moarte. Frigul şi un alun care a încălzit arzând câteva suflete. O căruţă a adus-o acasă, degerată aproape, dar senină, blândă şi cu ochii limpezi. Alma a îngrijit-o multă vreme şi doar iubirea ei a ţinut-o până în toamnă.

            Sofia a început prin a iubi poveştile bunicii. Laolaltă, prinţi şi prinţese, vrăjitoare şi balauri. Fiecare era special, fiecare merita ceva din dragostea ei. „Ce dacă e bătrână şi urâtă? Are doar nevoie de puţină afecţiune. Nu e rea. Şi Făt-Frumos, dacă e bun, de ce o omoară? Eu o iubesc pe Muma Pădurii, bunii bun. Nu e corect!”. Şi tot aşa cu fiecare spiriduş şi fiecare şoricel. Îi iubea pe rând, seară de seară şi nu îi abandona niciodată. Nu uita nicio poveste şi dincolo de fapte şi învăţăminte bune, Sofia a învăţat să iubească. Odată cu anii dragostea pentru personajele din basme s-a transformat în recunoştiinţă şi drag de bunica ei. Strânsese în figura negricioasă şi plinp de riduri a bunicii imaginea tuturor eroilor copilăriei. O iubea aşa cum auzise în povestea câinelui alb al cerşetorului. Credincioasă şi devotată singurei fiinţe de la care simţise afecţiune, nepoata, mare de-acum, şi-a stins dragostea odată cu ultima suflare a bunicii într-o dimineaţă, toamna, în soarele banal de septembrie. Nu a mai iubit niciodată. S-a căsătorit, a avut copii, i-a crescut cum s-a priceput mai bine. Dar nu a mai iubit pe nimeni aşa cum îşi iubise bunica în copilărie. Aşa cum ştia că înseamnă să iubeşti: până la capăt.

            Soţul Sofiei, Boris, s-a îndrăgostit de ea văzând-o zi de zi. Vindea într-o băcănie mică din care ea cumpăra din când în când zahăr şi făină. Dar o vedea mereu pentru că în drumul ei spre biserică trecea prin faţa vitrinei. Sofia cânta în cor de la 9 ani şi nu a lipsit niciodată în 28 de ani. Înainte să împlinească 37, când venea spre casă într-o căruţă, calul s-a speriat de nu ştiu ce, s-au răsturnat, iar ea a murit cu o aşchie înfiptă în gât. Ceilalţi nu au avut decât zgârieturi, vânătăi şi paguba cu căruţa stricată şi lemnele împrăştiate. A murit şi nu a ştiut nicio clipă că Boris a iubit-o. El nu i-a spus, doar a luat-o de soţie şi a clădit casa de piatră în care stăteau. I-a făcut doi copii, o săruta pe frunte în fiecare seară, o învelea noaptea, mergea zi de zi la muncă, nu bea, aducea toţi banii acasă, o ajuta în gospodărie, a dat copiii la şcoală. Atât. Asta e tot ce a ştiut Sofia despre Boris. Dar nu că a făcut toate astea din iubire. Pentru ea nu mai exista aşa ceva, iar pentru el nu a existat decât surâsul acela plin şi nevinovat. Lua fiecare zâmbet al ei ca pe o declaraţie de dragoste, roşea, apoi îşi spunea în gând cât e de norocos să aibă o casă, doi copii sănătoşi şi pe femeia iubită aproape. Nu a pretins să fie iubit înapoi. Nu ştia să ceară aşa ceva şi de fapt tot ce conta pentru el era să ocrotească bucăţica lui de rai. Aşa simplă şi comună cum era.

            Pe Boris nu l-a iubit nimeni, niciodată. El, în schimb, nu a avut nevoie decât să fie lăsat să iubească. Atunci când a pierdut-o pe Sofia nu a mai înţeles nimic. A blestemat tot, şi-a uitat copiii şi a plecat de acasă. Era un om ca toţi ceilalţi – nu i se putea pretinde să îndure sau să creadă fără să înţeleagă în normalitatea unei întâmplări catastrofale pentru el. Era un om slab. S-a înecat într-un râu negru, într-o noapte când ploua torenţial.

            Lida şi Mirko aproape că erau pe picioarele lor când au rămas orfani. Lida avea 17 ani, terminase 10 clase şi a început ca guvernantă la conac. Mirko, răsărit bine pentru vârsta lui, frumos, brunet şi  muncitor, intrase calfă la un pictor. Iubirile lor nu au semănat – a ei pentru sine şi a lui pentru artă. Definitive, pasionale şi până la capăt, la fel ca toate iubirile; Lidei nu îi plăceau copiii, dar a rămas guvernantă pentru 3 generaţii la conac. A murit singură, foarte bătrână, fericită şi iubită de toţi copii maturi acum de a căror învăţătură se îngrijise. Nu i-a păsat prea mult de dragostea niciunuia, ci doar de dragostea ei pentru sine. Adora să se audă cum îi învaţă pe alţii. Iubea ideea că acei copii îi datorează ei ştiinţa şi ceea ce aveau să devină mai târziu. Nu sentimentul utilităţii sau nobila dăruire de cunoaştere o făceau fericită. Doar siguranţa că e unică şi indispensabilă. S-a iubit cu voluptate şi până când a închis ochii în fotoliul din faţa şemineului cu „Don Quijote” pe genunchi. „Domnişoara Lida” aşa i s-a spus o viaţă şi a iubit până şi apelativul ăsta doar pentru că îi aparţinea. Tot ce era legat indisolubil de persoana ei era demn de a fi iubit. A avut o viaţă frumoasă, plină de iubire. Nu a ştiut ce înseamnă dispreţul, ura sau tristeţea. Rar a încercat plictisul sau mila. Dar niciodată până la capăt aşa cum a iubit.

            Fratele ei nu a putut iubi decât tablourile sale. Efeminat şi deşirat cum era, a căutat multă vreme iubirea în tinerele cochete care îi pozau, apoi în doamnele bogate care îi comandau tablouri, în servitoarele lor, apoi în soţii acestora, în marinarii mai tineri decât el, a încercat şi penitenţa şi iubirea de Dumnezeu. S-a retras la mănăstirea veche de peste deal. Dar nu i-a fost dat să poată iubi până la capăt decât arta sa. A fost nefericit în iubirea lui – cu fiecare tablou de care trebuia să se despartă, cu fiecare pânză care odată terminată pleca în casa celui care făcuse comanda îi mai murea câte puţin din singura lui dragoste. Când primea o lucrare nouă începea să trăiască iar. Dar nu şi-a dat sema de asta. A obosit repede şi bietul de el nu a înţeles niciodată că nu trebuie să caute ceva ce avea de la prima linie trasă pe o coală albă. În chilia lui rece, între lumânări şi icoane a crezut că a găsit liniştea şi iertarea. A murit liniştit, minţindu-se cu inocenţă. Nu toţi recunoaştem iubirea. El a căutat-o din ce în ce mai departe de el şi n-a văzut-o nici când a închis ochii.

            Nici Lida şi nici Mirko nu au avut copii. Viaţa a făcut ca povestea iubirii să continue cu mine, departe de Beloostrovul lor. Când o iubire moare, alta trebuie să se nască. Lida murea şi se năştea iubirea mea pentru Inna. Prima dată am văzut-o pe scenă. E actriţă. Imediat apoi am cunoscut-o şi cu primele cuvinte, acompaniate de ochii verzi, rotunzi şi umezi am ştiut că ea este iubirea mea până la capăt.

Dezinteresat, frumos, simplu, total şi definitiv. Un câine, un stăpân, un tată, un alun, o poveste, o femeie, un bărbat, pe tine însuţi, un tablou, o străină. Putem iubi orice. Pe oricine. Povestea nu are sfârşit. Nu ştiu cine şi cum o va continua. Doar că va fi frumos.

Un gând despre „Povestea iubirii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: