„Povestea personajelor mele pierdute” şi regăsite

Photocredit: Anastasia Atanasoska

Autorii şi lumile lor interioare complicate par nişte personaje pe cinste. Arhetipul inadaptatului cu vicii, care face excese, se pierde pe sine căutând să rafineze povestea oamenilor de hârtie din mintea sa, acest ins excepţional, se regăseşte în acest anti-erou fascinant ce cucereşte ca o adiere pe cei care păstrează distanţa sigură de furiile destructive rezervate apropiaţilor nefericiţi asupra cărora geniul îşi revarsă frustrarea. Autorii şi vieţile lor ratate; operele lor piramidale, ovaţiile şi recunoaşterile care nu reuşesc niciodată să stingă nefericirile care se stivuiesc, încă şi mai repede decât tencurile de diplome, volume publicate şi scrisori de la fani emoţionaţi. Autorii înşişi par a fi personaje ideale pentru a fi puse sub lupa atentă a scenei.

            Spectacolul „Povestea personajelor mele pierdute” semnat de Iris Spiridon la Teatrul Dramaturgilor Români este o revizitare în spirit pirandellian a celebrei teme a operei ce îşi revendică drepturile. Un autor cunoscut, stereotipul imaginii-clişeu a acestui nonşalant marginal cu accente de geniu, oferă audienţe metaforice personajelor care îi cer favoruri; şi nu doar personajele ieşite din imaginaţia lui profită de aceste vizite. Într-o notă subtilă de umor, primele care îi cer ajutorul autorului contemporan în papuci de casă şi cu paharul de whiskey în mână sunt Lady Chatterly şi Părintele Serghi – plămada viselor lui D.H. Lawrence şi Tolstoi. Există un comentariu ca o notă de subsol ce se pierde printre dialogurile destul de previzibile, „ca din carte”: o critică din perspectivă contemporană a marilor clasici ale căror opere sunt depăşite de anvergura şi reverberaţiile căpătate de personajele lor peste timp. Mai mult sau mai puţin susţinută de argumente, această optică denotă un plan secund suficient de bine mobilat încât să merite apreciat în construcţia parabolei ludice.

Photocredit: Anastasia Atanasoska

            În ciuda titlului care identifică drept protagonişti personajele venite la întâlnire, punctul de interes rămâne pe tot parcursul spectacolului Autorul. Cum anume rezolvă el aceste ineracţiuni concrete, ce emoţii stârnesc în el, cât de mult minte şi se minte, cât e, de fapt, de (ne)fericit, ce îşi doreşte, ce îl bântuie, ce declanşează în el aceste mici conversaţii cu ficţiuni întrupate. Montarea nu excelează în imagini surprinzătoare. Întreaga atmosferă e cât se poate de naturalistă şi parcursul dialogurilor nu implică nicio acţiune surprinzătoare. Suntem lăsaţi să asimilăm mai degrabă intelectual povestea şi să ne bucurăm de trimiterile culturale. Într-un decor al cărui singur semn suficient de banalizat prin re-re-recitare rămâne vraful de cărţi devenit mobilier al unui interior în dezordine ce reflectă o minte haotică de scriitor talentat, nu se întâmplă prea multe lucruri care să concureze insolitul situaţiei în sine.

            Interpretarea actorilor se înscrie în acelaşi loc confortabil al plauzibilului asumat. Fără ostentaţii, fără derapaje demonstrative, fiecare îşi gândeşte intenţiile şi are motivaţii clare în funcţie de care interacţionează credibil. Andreea Bibiri (Lady Chatterley) are o energie care impulsionează încă de la început ritmul şi o senzualitate subtilă care şterge orice vulgaritate chiar şi din expresiile explicit pornografice. Rodica Ionescu (Sora vitregă) are o emoţie caldă şi conţine un univers bogat al personajului pe care îl controlează cu răbdare şi măsură. Alexandru Voicu (Bundy) îşi exploatează cu sinceritate sensibilitatea şi emoţionează ponderat cu un firesc artistic bine articulat. Conrad Mericoffer (Părintele Serghi) are un tonus destul de şters, rămâne într-o zonă de siguranţă a logicii textului, însă nu construieşte mai mult decât o prezenţă corectă.

Photocredit: Anastasia Atanasoska

            Şerban Gomoi (Autorul) face un melanj bine echilibrat între un carismatic nonşalant şi fragilitatea emoţională ascunsă cu frică în spatele inteligenţei. E atent şi concentrat, ascultă şi reacţionează bogat, fără să exagereze; nu demonstrează nimic, ci duce mai departe procesul preluat de la partener. Îi vezi ochii atenţi, gândul care curge fluent pe dedesubtul întregului parcurs şi încordarea pe muchia dintre personal şi personaj. Dincolo de ce spune, înţelegi cine e acest Autor care se joacă periculos cu frustrările, depresia, anxietatea şi fricile în spatele sticlelor de whiskey şi a dialogurilor fanteziste ce îi ţin loc de realitate.

            „Povestea personajelor mele triste” e un spectacol reconfortant, inteligent, în care poveştile se intersectează într-o cameră cam banală a unui autor îmbibat de singurătate şi alcool. Trimiterile culturale, jocurile de cuvinte, replicile inspirate, parcă, din discuţii cu oameni deştepţi care se întrec în calambururi şi axiome îşi au un farmec discret şi bine pus în valoare de evitarea oricăror artificii spectaculoase.

Teatrul Dramaturgilor Români

Povestea personajelor mele triste

Un spectacol de Iris Spiridon

Cu: Şerban Gomoi, Conrad Mericoffer, Andreea Bibiri, Alexandru Voicu, Rodica Ionescu

Concept vizual: Daniel Buglea

Durata: 1h30m

Un gând despre „„Povestea personajelor mele pierdute” şi regăsite

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: