Jungla oraşului aşterne multe capcane urbane – gropile căscânde care ameninţă să ne înghită nu doar tablele lucioase şi scumpe ale caşcaravetelor umblătoare cu mulţi căluţi zburdalnici sub capotă, dar şi sufletele încărcate de sudalme şi ocări din ce în ce mai inventive, rostite cu din ce în ce mai mult talent dramatic la fiecare căţărare prin craterele lărgite de-a lungul şi de-a latul mândrelor artere mai mult sau mai puţin principale. Apoi miasmele care ne delecteză simţurile mai dibaci ca orice parfumier; mixturi neînchipuite de zoaie şi resturi, acompaniate de dansul bezmetic al pungilor şi cartoanelor şi polistirenelor şi clinchetul aritmic al sticlelor golite de licori promiţătoare de pericol – o capodoperă spectaculară în perpetuă desfăşurare, acest happening ad-hoc ce ne-a devenit realitate, ne transformă în actanţi ai unei tragedii ce stă să se întâmple.
Dar ştim deja toate astea. Ne-am obişnuit. Întoarcem capul, mai inventăm încă o înjurătură de rude, rădăcinoase ori părţi ale corpului uman şi ne vedem de treburile noastre multe şi mereu importante. Dar…căci mereu acest cuvânt, ce poate aduce bucurie de Crăciun şi zile de naştere, dar şi un sâmbure amar de îndoială, face parte din problemă, ei bine, dar cum mai poţi să îţi „vezi de treabă” atunci când nu ai nici mijloacele pentru treabă în sine, nici nu mai vezi, la propriu? Acest fenomen aproape paranormal se întâmplă misterios şi înfricoşător din senin şi poartă semnătura unui inamic tăcut, cu puteri aproape nelimitate asupra bună-stării unanime a săracilor şi bogaţilor. În faţa lui Dumnezeu şi în faţa Enelului suntem egali.
Enelul – acest conglomerat de promisiuni, dependenţe şi neputinţe, acest morb care ne supune, de fapt, cu un întrerupător sau un buton, stăpân absolut al fricilor pe care nici nu ştim că le avem până când hazardul nu ne obligă să înfruntăm fiara care a supravieţuit mitologiei şi s-a meamorfozat în realitatea îmbuibată cu mulţi bani şi performanţe lipsă. Totul a început la ora 17:00, într-o zi oarecare de vară, când termometrele arătau indolente cum că la umbră ar fi vreo 36 de grade Celsius. Aerul condiţionat se odihnea la această ora fixă şi de rău augur pentru sănătatea în convalescenţă a locatarei unui apartament din capitala unei ţări europene din anul de graţie 2021. În funcţiune se aflau o cană grabnic fierbătoare de apă şi un aparat alchimic ce umidifică aerul greu încercat. Atât. Nici măcar un televizor, ca la tot omu’, nici măcar un telefon la încărcat, nici măcar un bec. Şi, dintr-o dată – clac şi linişte se făcu’: frigiderul nu mai bârâia, cana minune nu mai fierbea, ceasurile cu leduri nu mai ştiau nici ele să măsoare timpul. Tăcere şi suspans. Siguranţele erau la locul lor. Cel puţin cele din casă. Pe holul blocului alta era situaţia: prin ferestruicile vag murdare ale unei uşi metalice gri, ce aminteau de cadre din serialul de succes „Cernobyl” al HBO, se puteau zări pâlpâinde numere şi litere pe trei contoare cu ecran verzui. Doar cel în dreptul căruia statea trist numărul apartamentului meu ghinionist zăcea stins în adormire. Aşadar, eu şi numai eu trăsesem paiul scurt al zilei şi trebuia să mă echipez cu cea mai performantă răbdare pentru a trece prin valea plângerii numită Aşteptându-l pe Enel.
Prima probă a zilei a fost găsirea numărului corect de urgenţe al acestei companii scumpe, prestigioase şi incapabile de orice transparenţă. Mai întâi am vorbit cu un robot care m-a pus să apăs taste fel de fel până când a ajuns cu inteligenţa lui artificială la concluzia că nu era de competenţa acelui servicu să îmi vină în ajutor ca un Superman al curentului electric. Apoi am stat de vorba în chat şi cu un posibil humanoid, Andrei, care mi-a explicat că trebuie să sun la „distribuţie” şi că el se ocupă doar de „comercial”. L-am rugat să fie bun şi să îmi dea un număr de telefon. Şi am primit în schimb un link cu multe şi deosebite, între ele, numere de contact. Am identificat pe cel care părea căştigător, am tastat şi… o voce la fel de sexy ca a primului robot mă anunţa că „numărul format nu poate fi contactat”. Andrei şi-a cerut scuze, a zis ca doar cu atât mă poate ajuta. Eu l-am înţeles, căci îmi invocasem deja starea de zen necesară recuceririi curentului în prize şi lustre şi am continuat investigaţia sherlock-holmes-istică până când am găsit pe factură numărul cel bun. Victorie!
O muzică duioasă mă acompania în casa ce începea să fiarbă la foc mic odată cu răbdarea mea. La intervale regulate o altă voce de „roboată” sexy îmi spunea că apelul meu va fi preluat în cateva momente şi îmi mulţumea, destul de languros, pentru înţelegere. Ar trebui să definim, însă, ce înseamnă „câteva” şi ce înseamnă „moment”. În accepţiunea generală „câteva” ar putea fi o mulţime de cel mult 10 elemente, iar „moment” o altă mulţime de cel mult 10 secunde. La un calcul simplu şi cu marja de eroare pe plus adăugată cu generozitate, 5 minute ar acoperi durata exprimată de această expresie standard. Hai şi 10, că oameni suntem. Dar, acelaşi dar care nu aduce bucurie de Crăciun, ci sădeşte dezamăgiri şi tristeţi, ei bine, dar nu acelaşi mecanism logic se aplică şi în cazul Enel. Nu. Enel e special all the way. 42 de minute glorioase a durat până când o doamnă, sigur om şi nu robot, mi-a înregistrat sesizarea şi mi-a comunicat că timpul de aşteptare pentru Bucureşti e de maxim 4 ore.
Aşadar, „să aşteptăm, unchiule, să aşteptăm!”. Şi trecut-au orele şi crescut-a temperatura şi lăsatu-sa noaptea de-a binelea. Şi, mai înspăimântător ca orice, consumatu-sa bateria telefonului rămas ca ultim bastion al speranţei – căci de la el urma să vină apelul salvatorilor în salopete albastre şi tricouri galbene. Dar telefonul n-a sunat nici după 5 ore de bună voinţă. Aşa că am fost nevoită să port din nou capa răbdării şi să reiau audiţia celor 3 acorduri mari şi late şi să ascult de zeci de ori promisiunea robotică „apelul dumneavoatră va fi preluat în câteva momente” şi să nu muşc din pereţi. De data aceasta desfătarea a durat 48 de minute. Întrebările mele fireşti au primit răspunsuri standard ale neputinţei previzibile: nu, nu se poate lua direct legătura cu echipa din teren, nu, nu se poate să sunaţi la alt număr la care să nu aşteptaţi minim 40 de minute, nu, nu vă putem garanta niciun timp de intervenţie. Recunosc, aici am clacat preţ de o clipă şi am formulat o ameninţare fantezistă şi destul de originală de care am fost mândră din punct de vedere creativ, dar am păstrat un ton civilizat, fapt care mi-a mângâiat sufletul topit şi sleit din bezna cuprinsă între pereţii fierbinţi.
Şi iar au trecut orele ca în basme şi aproape aţipisem şi eu şi telefonul când au ajuns Băieţii. Era augusta ora a dimineţii încă noptatice 1:32. Şi când mi-am văzut eroii – stinşi precum becurile din apartamentul meu, obosiţi, transpiraţi şi aproape mecanici în vorbe şi gesturi mi s-a facut ruşine. Eu nu avusesem altceva de făcut decât să aştept cuminte. Ei umblaseră de colo-colo prin metropolă să salveze alţi speriaţi de întuneric şi caniculă ca mine. Au schimbat siguranţa din tabloul general în 2 minute, şi-au cerut scuze şi au plecat cu bani de-o bere oferiţi cu drag şi uimirea că nu sunt certaţi încă o dată.
Am simţit multă umanitate în interacţiunea asta nocturnă. Şi am înţeles că nu oamenii sunt de vină pentru nefericirile celor care au de-a face cu Enelul pârdalnic. Ci Enelul însuşi – sistemul, felul în care a funcţionat de ani şi ani, lipsa concurenţei, modul de operare împământenint conform căruia „lasă că merge şi-aşa” e deviză naţională bună de scris pe drapel. Atâta vreme cât nu ai de unde să îţi iei curent nici pentru un bec de 60 de waţi decât dintr-un singur loc, e firesc, în logica mioritică, ca locul să profite şi să se îmbuibe doar, fără să îi pese de cei de la care se îmbuibă sau de cei pe care îi angajează ca sclavi.
Cine ştie? Poate odată cu diversificarea ofertei vor fi suficienţi oameni-oameni care să lucreze decent şi nu va mai fi nevoie de teste de răbdare şi suprasolicitare pentru a ajunge la sfârşitul zilei la concluzii tautologice. Dar până atunci, fie ca zeul luminii să ne vegheze şi să ne ţină curentul în prize!
d'E-pîn-geac 