Ficţiunea propriei vieţi tinde să ne devină realitate. Suntem atât de prinşi în povestea de succes pe care o afişăm în toate zările, mai mult sau mai puţin virtuale, încât aproape că ajungem să ne credem pe cuvânt că suntem smiley face-urile retuşate şi apreciate de anonimii din spatele câtorva click-uri. Puterea poveştii e mai seducătoare ca oricând. Avem impresia că nu mai credem în balauri şi feţi-frumoşi, tocmai pentru că ne transformăm, încet-încet, noi înşine în eroii unor basme care ne ţin de urât în singurătate şi de cald în răceala unei existenţe fără prea multă căldură sufletească.
Convieţuim cu mirajul şi ne lăsăm seduşi prea uşor de minciunile unor scenarii previzibile. Tânjim la super-puterile eroilor în costume colorate, admirăm virtuţi exagerate ale unor domni şi doamne scoşi ca din cutie şi în urma celei mai devastatoare bătălii şi aşa ne oblojim tristeţile şi neputinţele; aşa ne arată modelele – lucioase, cu vorbe de duh standardizate după manuale ideologice şi cu sclipiciul unor luminiţe de efect aplicate în post-procesare din butoanele dibace ale unor tehnologii sofisticate. Fake.
Astăzi aleg persoana I pentru a-mi descrie super-eroul. Renunţ la obiectivitatea profesională şi la fantezia creativă şi scriu cu băgare de seamă câteva vorbe mai mici sau mai mari, despre modelul şi super-eroul meu. Nu are capă, nu scoate lasere pe ochi şi nu are forţa unui uriaş verde. A zburat mult, e adevărat, dar cu avionul, departe, pentru a-şi putea folosi super-puterea: grija pentru ai lui. Nu vorbeşte în metafore, nu dă pilde scrise după brainstrorminguri ale câtorva scenarişti de Oscar. Mi-a spus o dată şi bine, demult, un singur îndemn concis care mi-a devenit fir călăuzitor: „Să pui liniştită capul pe pernă!”. Atât.
Şi pentru că e om, căci – surpriză – supra-oamenii există doar în plămada minciunilor frumoase inventate de minţi visătoare, greşeşte şi îi pare rău. Se înfurie, răneşte, apoi e la rândul lui rănit de frământările vinei pe care o clocoteşte la foc mic în spatele tăcerii de Sfinx. Şi vindecă apoi şi se vindecă, tot ca în basme, nu cu apă vie, ci cu iubire. Iubirea pe care o arată prin puterea lui de a îndura, printr-o glumă, o îmbrăţişare, un gest grandios.
Şi mai are o super-putere; poate cea mai specială dintre toate: e mândru de familia lui. Şi o spune aşa de frumos încât îl crezi pe cuvânt chiar şi atunci când nu te simţi demn de vorbele mari şi pline de suflet pe care ţi le spune sau le împărtăşeşte altora. Şi atunci e cel mai fericit. Şi ştie să te facă şi pe tine fericit odată cu bucuria din ochii şi vocea lui lui.
Super-eroul meu preferat are şi carisma atât de necesară oricărui model în adevăratul sens al cuvântului. Are umor şi râde cu poftă, e ironic-acid şi cel mai mult îi place auto-ironia. Observă detalii şi îi place să speculeze inteligent. Are talente pe care nu le-a fructificat şi gustă oricând arta de calitate. Dar perfect nu e. Căci e un super-erou care se respectă, nu o fantoşă idealizată. Şi e minunat că e aşa.
Pentru că a fi super-erou în viaţa reală e infinit mai complicat decât în filme şi cărţi. Chiar dacă şi pentru un singur om – şi-acela-s eu – tatăl meu e modelul-bornă la care revin mereu atunci când busola îşi mai pierde din acuitate. Îi semăn şi, egoist sau nu, asta îmi dă încrederea că vreodată am să ajung şi eu să zbor sau să pot salva lumi.
Şi pentru că „I love you 3000” e deja luat, prefer să nu inventez nicio replică marketabilă. Tata, te iubesc şi atât.
d'E-pîn-geac 