„Adio, domnule Haffman”, bun-venit plictis!

Poveste vs. Spectacol. Premisă vs. Concluzie. Intenţii vs. Rezultat. E simplu să spui „Mi-a plăcut”/ „Nu mi-a plăcut” când ieşi dintr-o sală de teatru. Şi nu trebuie să dai nimănui socoteală atunci când evoci gustul drept unic criteriu. Dacă încerci să mergi puţin mai departe pe firul explicaţei acestui sentiment aproape instinctiv, atunci trebuie să ai măcar intuiţia de a verifica ponderile în care se află aceste rapoarte: cât s-a vrut şi cât s-a putut. Povestea e ofertantă sau spectacolul pune în valoare o tramă nu tocmai inspirată? Există material de bună calitate în scenariu care îşi găseşte sau nu prea împlinirea într-o reprezentaţie pe măsură? Ce şi-au propus realizatorii şi cam ce a ieşit? Dacă ai răbdare să răspunzi măcar la aceste întrebări s-ar putea să îţi explici singur de ce ţi-a plăcut sau nu un spectacol.

            „Adio, domnule Haffman” de Jean-Philippe Daguerre în regia, light designul şi ilustraţia muzicală semnate de Felix Alexa la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti este un bun prilej de a exersa adresarea acestor interogaţii de bun augur în antrenamentul unui spectator profesionist. Trecând peste micul act de vanitate de a repeta întreit numele în caseta tehnică, Felix Alexa a construit un spectacol cu merite aproape didactice: a ales un text de succes, cu o poveste bine articulată, cu o temă arhi-apreciată, puţin suspans şi potenţial de emoţie, a distribuit actori cu reuşite personale notabile, a creat un spaţiu suficient de echilibrat estetic şi funcţional şi a împărţit conştiincios, ca într-un bloc cu pereţi de rigips, scenele ca pe nişte garsoniere cochete în care aceste elemente să convieţuiască paşnic, întru armonie deplină şi mulţumirea spectatorilor.

            Spectacolul de la Sala Pictură a TNB aproape că e lipsit de personalitate. O atmosferă cuminte, aşezată, un ritm epuizant de egal cu trei momente de creştere artificială şi o metaforă destul de naivă, actori care se mişcă de parcă ar avea două braţe stângi şi pantofi cu contragreutăţi, multe aşezări la masă şi lumină care să delimiteze spaţiul de joc. Totul pare pus cu mâna, crispat, relaţiile nu înaintează, ci se păstrează într-o politeţe sterilă maculată de sentimente care, totuşi, se vor a fi răscolite de intenţiile poveştii.      

            Lungimile deloc necesare ale ceremonialului schimbărilor de decor la vedere, însoţite de aceeaşi temă muzicală obsedantă şi obositoare, sunt motivul principal pentru care forfecarea atât de ostentativ prezentată a trecerii timpului între scene devine o piatră de moară de gâtul acţiunii care se poticneşte multe prea des. Spectacolul nu curge, actorii nu au timp să intre într-o relaţie consistentă în interiorul unei scene, construcţia pare fragmentată şi stângace, cu acelaşi efect frustrant al unui videocall îngreunat de dificultăţi tehnice. O treime din timpul spectacolului e alocat schimbărilor de decor absolut inutile. Convenţia se vrea a fi pretenţioasă, însă pentru un scaun mutat de la stânga la dreapta se pierde jumătate de minut în penumbră şi acorduri grave, iar intrarea şi ieşirea continuă din poveste nu ajută cu nimic empatizarea cu personajele. Premisa e interesantă, perioada istorică asemenea, povestea reală care stă la baza piesei are toate ingredinetele pentru a fi spusă scenic. Dar alegerea acestor artificii de prisos care ţin locul unor rezolvări regizorale consistente scad mult din farmecul promis de text.

            Bazându-se aproape exclusiv pe capacitatea actorilor de a transmite o emoţie naturală şi caldă în acest context artificial, reverenţios şi sec, pariul spectacolului e pierdut din start. Nu poţi empatiza doar cu ideea unui text, atâta timp cât spectacolul menţine o distanţă politicos-condescentă între personaje şi spectator. Tonul constant controlat şi formal ascunde mult prea bine emoţia. Alexandru Potocean (Pierre Vigneau) e motorul din scenă. Încearcă să moduleze trăirile personajului şi relaţiile cu partenerii, dar sarcina îi devine aproape imposibilă între două mutări de mese şi scaune. Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann) pare stângaci şi deconcentrat, caută constant un sprijin în expresie şi rămâne la stadiul unei cumsecădenii care nu căptuşeşte suficient emoţiile interioare ce s-ar presupune a fi speciale într-o situaţie extraordinară. De fapt, aceasta e marea deziluzie a spectacolului: o premisă excepţională e aplatizată şi devine un fapt banal. Alexandra Sălceanu (Isabelle Vigneau) pare că îşi controlează mereu intenţia instinctivă de a juca organic, bogat; e mereu atentă să rămână şi ea în limitele strâmte ale unei expozitivităţi ce nu îi e deloc proprie. Andrei Finţi (Otto Abetz) nu are nimic nici din farmecul, nici din forţa seducătoare a unui antagonist. E banal şi civil, iar răsturnarea din finalul spectacolului care îi revine personajului său cade în gol şi nu generează un impact prea notabil. Emilia Popescu (Suzanne Abetz) e singura care animă prin jocul său lejer, locvacitate şi personalitate atmosfera prăfoasă. Scena finală înghesuită nemotivat la o masă pe un colţ de scenă e salvată datorită energiei pe care o infuzează în contrapartidă cu restul senzaţiei de prenteţii nejustificate de până atunci.

            „Adio, domnule Haffman” este un spectacol al scenelor în succesiune inserate între schimbări de decor ceremoniale, în care actorii nu vor să dereanjeze, parcă, spectatorii obosiţi. O poveste ce ar merita spusă pe larg într-un serial produs de Netflix rămâne citată într-o atmosferă grea, intelectuală şi gravă, care pretinde multă bunăvoinţă atenţiei unui public indulgent.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Adio, domnule Haffmann

De Jean-Philippe Daguerre

Traducere: Vlad Russo

Regie: Felix Alexa

Lighting design: Felix Alexa

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Costi Lupșa

Distribuţie:

Pierre Vigneau: Alexandru Potocean

Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki

Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu

Suzanne Abetz: Emilia Popescu

Otto Abetz: Andrei Finţi

Durata: 2h10min