Şi-a trecut o noapte, şi norii s-au împrăştiat, şi cetatea a aţipit, şi iar s-a luminat a zi de Gală. HOP încă o dată pentru alţi concurenţi, alte emoţii, alte speranţe, alte dorinţe ce aşteaptă să fie împlinite. Întâlnirea pe care acest eveniment o face posibilă nu este numai cea formală – ei pe scenă, publicul în sală. Căldura prezenţei la un loc, zâmbetele schimbate pe scările hotelului, discuţiile prelungite în noapte, cafeaua de dimineaţă bută în linişte complice, aceste interacţiuni banale, dar atât de importante într-o breaslă nu excesiv de numeroasă, dar foarte orgolioasă, ne apropie firesc şi fără pompă pe unii de ceilalţi. Şi aşa, poate, devenim mai atenţi, mai solidari, mai puţin convinşi de adevăruri absolute pe care le estompăm în nuanţe de înţelegere şi omenie.
Ce-a de-a doua zi de Gală HOP a fost mai condensată în programul de concurs: trei participanţi la secţiunea individuală – Andreea Moustache, Toni Gheorghe, Oana Antonovici – şi două titluri la secţiunea grup: „Năpatima” şi „Cetăţeni turmentaţi”. Impresiile generale despre monologurile acestui an rămân asemănătoare cu cele din ziua precedentă.
Cumulativ şi odată sedimentate toate momentele prezentate aş mai adăuga şi o predispoziţie pentru impersonare vocală – acea trecere prin mai multe personaje diferenţiate prin voci (contra)făcute ce induce sentimentul de caricatură sau adresare către un public eminamente preşcolar. Nu e nevoie de subţirimi sau îngroşări puerile ale tonurilor pentru a diferenţia profesionist personaje – un gând limpede şi un singur element de convenţie teatrală rezolvă cu mult mai elegant problema. Şi încă un gând hoinar ce a poposit pe umărul drept: acea deprindere de a folosi atuu-uri senzuale pentru a te pune în evidenţă. Accentuarea excesivă a formelor anatomice fără o integrare necesară şi logică în povestea întregului moment, ci doar pentru a arăta…ce ai, nu poate crea decât un efect de moment de care nu ai nevoie atunci când îţi foloseşti bogat atâtea alte mijloace scenice.
Cele două momente de grup, total diferite – unul mizând pe o interpretare clasică, asumată, cu un parcurs drămuit şi, poate, prea încrâncenat, iar cealaltă de o libertate aproape alăturea cu tema urmată de toţi ceilalţi participanţi, dar care emana încredere în sine siguranţă – au foat ca două coperţi între care s-a înscris această ediţie cu numărul douăzeci şi patru a Galei HOP. Saltul calitativ vizibil de la an la an, rodajul evident în deprinderile de dansactori ale participanţilor, diversificarea propunerilor de îmbinări între mişcare, text şi gând, aceşti paşi consistenţi pe care concurenţii îi fac pe direcţia propusă de Gigi Căciuleanu completează o intenţie generoasă cu rezultate încurajatoare. Nu pare să existe un favorit detaşat, cu siguranţă nu există pierzători, ci un echilibru valoric aflat în partea superioară a scalei. Iar această medie aritmetică pozitivă este marea câştigătoare la Alba-Iulia.
După terminarea concursului a urmat un spectacol semnat de Gigi Căciuleanu – „Jungla Tévé”, realizat la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti, avându-i ca protagonişti pe Alina Petrică şi Lari Giorgescu. Conceptul de dansactor poate fi foarte uşor depistat în această amalgamare ce pare o joacă de copil între mişcare şi cuvinte (ne)potrivite. Textele scrise de Gigi Căciuleanu – poeme cu iz absurd şi dadaist şi naiv – sunt îmbinări inedite de vorbe ce ocolesc drumurile comune. Libertatea mişcării şi libertatea vorbelor răzleţe ciocnite şi recompuse prin mariajul cu gestul sunt demonstraţia explicită a tezei „Dansactorului ca fenomen al teatrului actual”. Umorul pe care Alina Petrică îl foloseşte bogat pentru a ritma cuvinte şi linii în mişcare şi precizia lui Lari Giorgescu în construcţia ca un colaj din decupaje de vorbe şi trasee desenate fluid.
Şi iar s-au mai învârtit acele pe cadranele ceasurilor analoage şi s-au scurs procentele din bateriile ceasurilor isteţe şi a doua zi de Gală la Alba-Iulia a mai sărit un HOP; cel de-al doilea. Şi pentru că trei e o cifră magică, astăzi, în ultima şi ce-a de-a treia zi, câştigătorii aleşi de Juriu îşi vor primi recunoaşterea, iar întâlnirea îşi va trăi ultimele îmbrăţişări de la revedere.
d'E-pîn-geac 