„Urâtul” superb. Metafora ipocriziei

Suntem cum suntem. Mai buni, mai răi, mai deştepţi sau mai încetinei la minte, mai zvelţi sau mai rotofei, mai atletici sau mai gingaşi, mai frumoşi ori urâţi. Stabilirea standardelor care să certifice apartenenţa la unul sau altul dintre grupurile diametral opuse de calităţi şi anti-calităţi, ca să nu le numim de-a dreptul defecte, nu ţine de calcule precise ori formule infailibile. Dacă cel mai mare fizician al lumii a ajuns la concluzia, liniştitoare, dealtfel, precum că totul e relativ, atunci de ce ne-am ambiţiona unii mai puţin savanţi decât el să hotărâm posac alb sau negru. Şi, totuşi, nuanţele confortabile se şterg la o primă impresie. Suntem, încă, predispuşi la etichetare instinctivă şi ne obişnuim destul de greoi să dăm şanse dincolo de aparenţele care ne semnalizează o caracteristică sau alta. A fi urât sau prost se poate foarte uşor transforma într-o calitate cu argumentele potrivite.

            Piesa „Urâtul” de Marius von Mayenburg vorbeşte despre această lejeritate a societăţii de a-şi schimba optica odată cu cele mai bizare interese. Un bun profesionist e pur şi simplu urât. Şi decide să schimbe radical acest impediment de care nici măcar nu fusese conştient o bună parte din viaţa sa. Devine incredibil de frumos şi lumea din jur se schimbă radical odată cu asta. Spectacolul semnat de Mădălin Hâncu (regia şi concepţia scenografică) la Teatrul Excelsior mizează foarte limpede pe o putere ordonatoare a convenţiei. Mesajul acestui text ce pare o poveste uşor de transpus şi urmărit scenic, dar întinde capcane oricum crede că e nevoie de adaosuri spectaculare de efect, rămâne aproape nud în faţa spectatorilor.

            O scenă goală, trei scaune şi o masă; în rest, hanoracele cu glugă sunt o soluţie practică pentru a delimita personajele şi multiplele treceri între personalităţi. Un personaj bogat şi omniprezent devine spaţiul construit din light design-ul conceput de Costi Baciu şi sound design-ul lui Andrei Doboş. Această lume sterilă, austeră şi nivelată de preconcepţii în care singurul criteriu ce departajează identităţi e forţa de seducţie a banului e sugerată fin cu energia acestui topos alcătuit din fascicule de lumină şi un fluid sonor când straniu, când foarte acut.

            Povestea lui Lette cel urât e spusă minimalist, cu repere clare de convenţie, fără artificii şi cu o coerenţă matematică. Un text rece şi foarte precis are nevoie de o logică funcţională pentru a rămâne valid. Astfel, miza performanţei este jocul actorilor care schimbă personaje şi personalităţi la vedere. Trecerile dintre scene sunt rezolvate lin, mai întâi prin semn teatral deliberat, apoi, odată ce spectatorul a avut timp să asimileze şi să accepte convenţia, din ce în ce mai abrupt, doar prin acest switch pe care actorii reuşeşc în cea mai mare măsură să îl interpreteze elegant. Ritmul în scenă se supune aceleiaşi curbe ascendente, iar alerta care se instalează spre finalul spectacolului nu face altceva decât să urmeze parcursul trepidant al acestei metafore a ipocriziei ce schimonoseşte chipuri şi suflete şi să niveleze conştiinţe.

            Cei patru actori sunt bine articulaţi în acest mecanism al convenţiei. Au înţeles care e principiul de funcţionare al acestui angrenaj în care precizia e liantul între blocurile destul de rigide din structură. Relaţiile sunt epiteliale, aşa cum o cere şi absurdul acestui material dramatic. Pentru a putea miza pe sugestie şi pe semn e nevoie de o internalizare atât mentală cât şi corporală a convenţiei pe care, apoi, să o poţi exprima artistic. Singurul care nu dispune de cele mai rafinate mijloace de expresie şi apasă pedalele caricaturizării în linii generale este Matei Arvunescu (Scheffler); îşi delimitează personajele doar vocal, nefiind, însă, capabil să transpună gândul său limpede într-o formă performantă, controlându-şi rudimentar tonurile.

            Alex Popa (Karlmann) are o lejeritate organică de a jongla cu stilurile de joc. Se alintă în cheie comică şi e foarte lucid, serios, didactic, aproape, în cealaltă ipostază. Prin postura corporală neutră alternată cu fluiditatea gesturilor, trece cu uşurinţă prin paleta sa interpretativă bogată. Oana Predescu (Fanny) are un ludic pe care pare că îl descoperă cu fiecare nouă replică şi îl îmbogăţeşte cu emoţii pe care le conţine şi le stăpâneşte. Joacă fără ostentaţii atât latura umilă a soţiei resemnate pentru ca apoi să plonjeze în forma imensă, bine stăpânită, a femeii doldora de gânduri şi experienţe perverse. Reuşeşte să controleze cele mai directe treceri de la un personaj la altul şi, în acelaşi timp, să îşi impună personalitatea. Dan Pughineanu (Lette) are parcursul bine jalonat de borne clare şi trece fluent de la un om de bine, dar unanim considerat urât fizic, la cel âmbătat de propria frumuseţe pe care se vede nevoit să o piardă în favoarea anonimatului dat de uniformizarea acestei splendori. E foarte mobil, e singurul care îşi permite să degaje emoţie şi stârneşte sentimente contradictorii în spectatori. Ţii cu el, pentru ca apoi să îl dispreţuieşti. Iar la final într-un monolog fragmentat schizoid, face performanţa de a-şi fi propria dublură simultan, într-un exerciţiu de concentrare şi precizie.

            „Urâtul” la Teatrul Excelsior este un spectacol ermetic şi bine ponderat. Aparenta lui simplitate ascunde, însă, un mecanism foarte precis. Glumele şi gagurile îngăduite şi presărate omogen îl fac atractiv. Meritul său, însă, este acela de a spune limpede, teatral şi coerent o poveste-metaforă care să nu lase publicul să plece acasă indiferent.

Teatrul Excelsior

Urâtul

de Marius von Mayenburg
Traducere de Victor Scoradeț

Regia şi concepția scenografică: Mădălin Hîncu

Distribuția:
Lette: Dan Pughineanu
FannyOana Predescu
Scheffler: Matei Arvunescu
Karlmann: Alex Popa

Lighting design: Costi Baciu
Sound design: Andrei Doboș
Video design: Cristian Niculescu

Durata: 1 h 15 min

Un gând despre „„Urâtul” superb. Metafora ipocriziei

  1. Spectacolul „Urâtul” , este regizat de Mădălin Hîncu, un tânăr plin de calități.Eleganța,precizia,simplitatea, sincronizarea relațiilor între actori,ritmul și umorul spectacolului i se datorează în bună măsură.
    Mădălin Hîncu a știut să armonizeze jocul celor 4 actori,care reușesc să capteze atenția publicului timp de o oră și jumătate.
    Faptul că semnatarul cronicii ignoră cu desăvârșire , din analiza sa ,numele regizorului este Regretabil.
    Iar dacă este intenționat….să o și semnăm Anonimă !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: