Respect? WTF!

Photocredit: Sunil Kumar, via Redbubble.com

De ce e, oare, aşa de greu să ne respectăm reciproc? Se pare că am uitat cu toţii, luminaţi fiind de leduri şi hăituiţi de informaţii pe care nici nu mai ştim cum şi unde să le mai folosim şi triem, că există această noţiune a unui soi de gentileţe şi bun simţ. De ce nu putem să fim de acord că suntem în dezacord şi să nu ne urâm pentru asta? Desigur, nu admitem că cel care are proasta inspiraţie de a crede altceva decât ne-a spus-o nouă ultimul articol scrollat ne devine automat Nemessis pe viaţă pe care trebuie să îl răpunem cu precizia datelor strânse în stive din surse de încredere. Nu, asta se ascunde cu străşnicie în spatele dinţilor strânşi într-un scrâşnet zâmbitor şi condescendent. Şi faţetele strălucesc feeric şi fierea se revarsă în organism.

            Nu ar fi mai simplu, mă întreb, dacă toată energia pe care o depunem dispreţuind în stânga şi în dreapta şi susţinându-ne punctul de vedere de la tribune metaforice tot mai înalte, ar fi cu mai mult cap folosită? Tot efortul susţinut de a nu respecta şi de a contesta mânios s-ar redistribui în activităţi ceva mai relaxate de punere în practică a crezurilor declamate într-un lipsă de respect şi armonie. Trâmbiţele care doar gornesc ţipător nu fac altceva decât să anunţe, să citeze, să atragă atenţia într-un mod mai degrabă egoist decât benefic cauzei clamate. Respectul presupune şi linişte şi împăcare.

            Respectând îţi dai timp să gândeşti – cu mintea proprie, nu să papagaliceşti ce ai învăţat conştiincios şi fanatic. Dacă respecţi cu adevărat, ai şi capacitatea, devenită rară, de a asculta. Cel care încă mai respectă mai este şi curios, încă. Felul în care pui problema de pe o poziţie de respect va presupune mereu spaţiu pentru dezbatere şi argumente. Respectul aduce cu sine şi premisa conform căreia există permeabilitatea la nuanţe; poţi fi convins şi de contrariul opiniilor tale cu argumente care demontează credibil ceea ce ştii. Când eşti gata convins de ceva şi nu ai respectul de a pune la îndoială cu un „Dar dacă…?” sincer nu mai e loc pentru respect. Doar pentru verdicte şi tupeu.

            Respectul se impune, încă, în faţa situaţiilor grave. Doar moartea şi calamităţile mai stârnesc ultimele rămăşiţe ale acestui sentiment pe care îl admirăm cu distanţarea celor care nu au dubii. Bunicii salută respectuos, ridică pălăria, aştern masa şi o servesc în tihnă. Şi au acel ritm al timpului pe care noi nu îl mai înţelegem. La noi totul e to go. Şi nu e lipsă de respect să nu salutăm şi e chiar ciudat să mulţumim doamnei care ne ia banii la Mega. E risipă de timp şi nu ne aduce niciun beneficiu, nicio informaţie. Suntem super-eficienţi şi dacă la un call center adaugi la formula standard şi o urare de sărbători, de exemplu, eşti mustrat, dacă nu dat afară de-a binelea. Respectul, politeţea, consumă timp.

            Singura formă de respect ce mai răzbeşte prin colocvialul generalizat, ce a transformat limbajul şi postura lălâie în meritul de a fi tu însuţi, e gravitatea în faţa fenomenelor pe care cu toate informaţiile noastre multe şi mărunte nu le putem controla. Se adoptă o tăcere sumbră când oricât ai căuta prin Google nu găseşti niciun îndreptar care să îţi dea formule stas de a suferi sau a te simţi vinovat sau a te teme pur şi simplu. Aşa super precum suntem şi zmei în comunicare şi drepturi, când ne lovesc de nici nu ştim unde sentimentele astea umane ciudăţele moştenite de la bunicii respectuoşi, deodată nu prea avem ce pune în locul zarvei pe care o facem agitard  cu toate cunoştiinţele noastre variate şi bine documentate. Şi ce simţim odată cu pierderea sau frica, e un gol în stomac pe care nu ştim cu ce să îl umplem decât cu micimea neputinţei. Demnitatea în faţa celor ce nu se aliniază legilor născocite de minţi supuse pieirii e ultimul bastion al respectului pierdut într-o istorie complicată.

            Atunci când ni se îndreaptă coloana şi ni se pleacă uşor capul în semn de respect şi golul din stomac îşi găseşte un rost: urcă până când se face nod în gât şi se destinde în colţul ochiului într-o lacrimă stingheră. Dacă încă mai poţi păţi aşa ceva, înseamnă că încă mai ţii ascuns prin buzunarele firii tale multifuncţionale şi activate de tot soiul de idealuri acut prezente un pic de praf din respectul pe care poate, cine ştie, îl mai poţi presăra pe creştet cât să te transforme din borasca orăcăielilor de-a valma în prinţul cel frumos al vorbelor articulate de o minte ce poate gândi de una singură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: