Reality show: Părinţii (n-)au talent

Photocredit: shutterstock

Fiecare îşi are talentele sale – unele evidente, altele ascunse. Cu toţii suntem buni la ceva anume în viaţă. Cazurile fericite sunt cele în care ne pricepem la ceva ce ne şi place. Şi dacă acel ceva mai e şi util lumii în care trăim, atunci suntem cu adevărat norocoşi. Atunci când nu excelăm neapărat în domenii care asigură un trai decent şi nu ne putem dezvolta suficient talentele încât să putem trăi de pe urma lor, există suficiente căi de educare a unor abilităţi care să ne ofere acel echilibru în viaţă. Aşadar, fie nativ, fie prin antrenament susţinut intitulat generic „şcoală”, dobândim cunoştinţe care să ne ajute să supravieţuim. Cam tot ce facem se poate înscrie în acest cerc, generos de larg, în interiorul căruia ne descoperim posibilităţile.

            Şi atunci, de ce, pentru ce, dacă existenţa noastră urmează cuminte acest tipic, dacă urmăm bucuroşi modelul acesta care pare să funcţioneze pentru cei mai mulţi dintre noi, tocmai la cel mai sensibil capitol al vieţii părem a fi totalmente orbiţi şi lipsiţi de orice urmă de logică? De ce cred oamenii că pot fi părinţi buni just like that? Instinctul e mult supra-evaluat. Poate că funcţiona în trecut, când nivelul de stres şi de stimuli avea cote decente şi viaţa îţi permitea să te adaptezi şi să înveţi pe parcurs. Dar acum, când mai toţi avem nevoie de psihologi care să ne pună pe picioare, când citim cărţi pentru dezvoltare personală ale căror poveţe le ascultăm cu religiozitate pentru a afla, vai cât de incredibil, cum să trăim pentru a fi fericiţi – când lumea toată a devenit dependentă de sfaturi online şi bunul simţ e înlocuit de life coach plătiţi nesimţit de bine pentru a ne spune banalităţi pe care bunicii le făceau din inerţie, tocmai la capitolul „buni părinţi” nu reuşim să ne educăm suficient. Pentru că talentul pare a dispărea odată cu răbdarea şi bucuria pe care le dăm la schimb pe încă un zero în cont pentru care ne cheltuim nonşalanţi timpul şi fericirea.

            Făcând parte dintre cei ultra-conştienţi de responsabilitatea de a fi părinte şi având convingerea incompatibilităţii mele (deocamdată) cu acest statut, tocmai din iresponsabilitate şi nepricepere, bunul simţ mă transformă într-un observator al fenomenului de parenting de care mă ciocnesc involuntar. Şi extremele strălucesc ca stele polare de incompetenţă, periculoase în egală măsură. În colţul din dreapta: mămicuţe extra-hiper-protective care îşi anvelopează copiii şi vieţile şi antifonează şi izolează orice posibil risc exterior pentru a menţine odorul în siguranţă; se lipesc etanş de el şi îl transformă într-un organism dependent veşnic de ocrotirea lor atotputernică. Copiii cred că îi cheamă „nu e voie” şi se dezvoltă într-o bulă de drăgălăşenie, diminutive şi confort exagerat, iar când ajung în situaţia de a interacţiona şi cu alte persoane decât mămicuţa scumpă, nu ştiu cum să se comporte şi e foarte posibil să nu le fie tocmai bine în absenţa unicei super-mame. Mămicuţele sunt un grup aparte; nu mame sau mămici. Nu. Mămicuţele. Care au bebeline şi care întreabă în toate zările Internetului ce remediu să folosească pentru că astăzi „am făcut căchiţ puţintel gălbenel”. Folosirea obsesivă a pluralului, alipirea de copil, identificarea cu el, e, pe cât de dulce şi emoţionantă aparent, de fapt o posesivitate care pe termen lung are potenţial destructiv. Cel puţin aşa se vede din unghiul meu de observaţie. Iubirea ce sufocă are aceleaşi efecte şi într-o relaţie de cuplu şi între părinţi şi copii.

            Diametral opus se află echipa alcătuită din părinţii cool care sunt adepţii libertăţii; un fel de spartani moderni care îşi lasă copiii să depună efort pentru mai orice pentru a-i pregăti din timp să ia viaţa în piept. Ştim cu toţii plânsetele disperate din cărucioarele proptite lângă mesele din restaurante care acompaniază un prânz; toţi din incintă remarcă fundalul sonor, numai părintele cel cool îşi savurează risotto-ul vegetarian ca şi cum nu propriul copil semnalează un inconvenient, ci se aude, doar, în difuzoare o subtilă muzică ambientală. Un tată face jogging la ceas de seară însoţit de puştiul de patru-cinci ani pe bicicletă. Băiatul e obosit şi face zig-zag-uri opintindu-se în pedale, iar tatăl sprinten aleargă cu pieptul înainte la mullţi metri în faţă şi nu se opreşte nici când e rugat cu cea mai dulce voce să aştepte să fie prins din urmă. O mamă îşi ia brunch-ul cu prietenele în living în timp ce fetiţa în dormitor face şcoală online şi nu poate fi deranjată să dea o mână de ajutor cu tema ce trebuie printată pentru că „te descurci tu singură, draga mea”.

            Între aceste realităţi există părinţii care nu mai fac faţă fizic sau emoţional. Cei care nu mai au energie să se joace seara cu cei mici, să citească o poveste, să verifice teme, să le gătească un desert în weekend, să vadă un film împreună sau care pur şi simplu răbufnesc pentru o pereche de pantofi ne-la-locul lor şi care îşi reped verbal sau chiar cu o palmă copilul pentru boroboaţe mai mici sau mai mari. Şi aici intră în scenă bunicii şi bonele. Cei norocoşi au parte de grija bunicilor, dar şi de metehnele pe care le pot moşteni direct de la ei sau de profesionalismul unei persoane dedicate şi înzestrate cu multă răbdare şi drag de cei mici. Alţii pot fi doar „o pâine de mâncat” pentru străini care vin la program pentru un salariu bun şi au parte de serviciile standard lipsite de căldură şi afecţiune.

            Şcoala de părinţi e opţională. Talentul de a fi părinte devinde o raritate. De pe banca de rezerve, din locul meu în acest sport extrem, mă încuviinţez cu din ce în ce mai multe argumente că trebuie să ai un set special de aptitudini nu doar pentru a da viaţă, ci a oferi o viaţă frumoasă boţului de om. Îi apreciez, admir şi respect pe părinţii talentaţi, care îşi cresc cu şi întru bun simţ copiii, care menţin echilibrul şi consolidează cămine în care fericirea străluceşte în ochii tuturor. Pe cei care cred că e cool să ai un pui de om sau care îşi doresc o bebelină pe care să o drăgălească sau se gândesc la paharul cu apă oferit la bătrâneţe nu îi înţeleg; îi observ, doar, şi mă feresc le împărtăşesc soarta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: