That smart „Stupid Fucking Bird”!

În post-post-post…orice totul e permis şi totul e deja făcut. „Experimentăm” trucuri vechi scoase din pălărie şi re-re-re-re…organizate încât să pară noutăţi de ultimă oră. Pe lângă roboţii care ne sucesc minţile şi ne miră cu abilităţile lor din ce în ce mai umane, invenţiile prezentului se învârt în jurul aceloraşi reciclări, reinterpretări, remixări şi citează cu mai mult sau mai puţin umor, mai ireverenţios, ori mai critic hălci din clasicii care, se pare, au spus tot ce era de spus. Creativitatea împinsă de la spate face eforturi susţinute de a livra colţuri de originalitate fără a deraia în tautologii ori kitsch involuntar. „Fii tu însuţi!” eşti îndemnat în orice context şi încurajat obsesiv. Dacă eşti sincer nu ai cum să greşeşti. Desigur, dacă sinceritatea ta cea minunată se aliniază ideilor vremii. Dacă, prin absurd, tu simţi mai bătrâneşte şi mai puţin avântat înspre progres, atunci mai bine să tragi plapuma pe ochi şi să rămâi în pătrăţica ta.

            Când, însă, reinterpretarea unui clasic aduce un plus interpretării operei originale şi adaugă straturi şi substraturi de sens, exerciţiul de sinceritate funcţionează. „Stupid Fucking Bird” de Aaron Posner, în regia lui Răzvan Oprea, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti e un remix reuşit după „Pescăruşul” lui Cehov. Piesa porneşte de la personajele arhicunoscute care îşi deplâng plictisul şi ratarea pe malul unui lac la o moşie rusească şi le transpune într-un secol XXI cu ritm grăbit, explorând, însă, subtextul replicilor lapidare din original. Aflăm de la americanii Emma, Sorn, Con, Dev ce se afla în sufletul slavilor Arkadina, Sorin, Kostea sau Medvedenko. Cu o structură matematică în care între scenele clasice se intercalează monoloage de extratext edificatoare pentru fiecare personaj în parte, scenariul de joc oferă o premisă de bun augur pentru un spectacol pe muchia dintre emoţie şi comedie, probabil aşa cum şi-a închipuit Cehov că ar putea fi piesele sale.

            Montarea lui Răzvan Oprea are calitatea de a nu epata prin invenţii decât acolo unde permite structura dramatică. Câteva inserturi voit cheesy-dramatice care să potenţeze absurdul ori umorul involuntar al situaţiilor stânjenitoare sau patetismul îngroşat al actorilor din acest meta-scenariu de teatru în teatru. Trigorin şi Nina se îndrăgosteasc în ploaia care curge doar pe ei ca dintr-o stropitoare, fotografiile din roluri iconice proiectate pe fundal în timp ce personajele-actori îşi rostesc monologul, spărturile cu sens în cel de-al patrulea perete sunt câteva exemple bine punctate, care jalonează just parcursul spectacolului. Cea mai inventivă scenă rămâne cea a performance-ului pe care Con şi Nina îl prezintă cu încredere în veşnicele forme noi – un amalgam de mesaje politice şi zvâcniri pseudo-artistice care seamănă în raport de 1:1 cu mai orice spectacol militant-pretenţios de pe scenele contemporane. Cu un bust ce seamănă cu un Radu Beligan tânăr, tapetat cu etichete de multi-naţionale bogate, zdrobit cu bâta la propriu în mijlocul scenei, cu proiecţii cu dansuri lălâi, cu microfoane în care se turuie vorbe isteţe, dar cam fără sens, şi cu multă sexualitate pentru care ruşinos e să îţi fie ruşine. „Aici şi acum”-ul postulat de Stanislavski devine un pretext pentru forme pline de ego şi încredere oarbă în sinele lipsit de fond. Un exerciţiu critic-artistic dus până la capăt, deloc ostentativ şi fidel scopului declarat al teatrului de a pune oglinda în faţă, de această dată sie însuşi.

            Distribuţia funcţionează destul de inegal în această revizitare a temelor cehoviene filtrate prin dubla sită a teatrului în teatru. Cei care au reuşit să facă pasul de şotron între ramele ficţiunilor suprapuse se detaşează clar. Cei care au stângăcii în acest joc de-a perspectivele rămân, cumva, la jumătatea drumului. Emilian Mârnea (Dev) e jolly joker-ul narator care jonglează cu umor şi sensibilitate între amfitrionul simpatic şi uşor ruşinat şi îndrăgostitul fără noroc, cu multă mobilitate în gânduri şi expresivitate. Alexandra Sălceanu (Mash) reuşeşte cele mai nuanţate ruperi de ritm între ipostazele personajului şi rupe foarte distinct actriţa-personaj de personajul propriu-zis, păstrând un gând interior foarte coerent şi o emoţie pe care o stăpâneşte controlat într-atât încât să emoţioneze. Cosmina Olariu (Nina) e cea care face performanţă în acest spectacol. O urmăreşti cu sufletul deschis şi îi înţelegi zâmbetul amar cu fiecare amănunt pe care îţi dă voie să îl descoperi în această fată dezarmant de perdantă. Îşi spune povestea din monolog cu imagini vii, cu demnitate şi un tragism de eroină antică bine condensat într-o distanţare modernă. Un rol nuanţat în cele mai mici detalii, până la degetele care se frâng în gesturi „în plus” pe care le justifică în replica din scena finală când mărturiseşte că nu ştie cum să îşi folosească tocmai mâinile.  

            Vitalie Bichir (Trigorin) are o neutralitate dezarmantă. Uşor plictisit, uşor absent, construieşte un personaj lipsit şi de greşeli, dar şi de orice virtuţi. Eduard Adam (Con) exagerează şi strigă cu orice prilej. Are o energie necesară personajului, dar pe care, însă, nu o poate controla şi explodează strident cu prea multe ocazii. În monologul său îi simţi sinceritatea şi emoţia, însă nu îţi dă voie să empatizezi cu el datorită violenţei de care face abuz şi mijloacelor nerafinate pe care le aruncă înspre sală. Cecilia Bârbora (Emma) conţine toate gândurile din firul roşu al rolului, are toate intenţiile personajului puse în ordine, dar transmite doar o parte din ele. Îşi foloseşte stângaci atuu-urile şi nu reuşeşte să treacă de pragul tehnic al schimbărilor de perspectivă. Marius Bodochi (Sorn) e la propriu şi la figurat doi oameni în unul singur. Rolul comasează replicile şi destinele lui Sorin şi lui Dorn din „Pescăruşul”, iar această dublă dimensiune a unui cabotin şi a unui artist rasat se observă ca într-un joc de-a Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. În aceeaşi replică, începe cu intonaţii manieriste şi formal rafinate şi sfârşeşte în cea mai dezarmantă sinceritate scenică. Un joc ce defineşte precis personajul şi îi arată posibilităţile scenice bogate, dublate de o tehnică stăpânită cu gând lucid.

            „Stupid Fucking Bird” e un titlu ce caracterizează precis această propunere deloc subjugată tributului adus marelui Cehov, îmbibată de revolta contra formelor şi vechi şi noi de a face teatru lipsit de suflet. Şi pe cât de vulgar poate suna pentru pudibonzi, pe atât de oportun se dovedeşte a fi pentru decriptarea personajelor de demult, explicate pe limba prezentului. Exceptând durata şi câteva lungimi ce ar putea fi evitate, spectacolul de la Sala Pictură a TNB e un Pescăruş fucking smart.

Teatrul National „I.L. Caragiale” Bucureşti

Stupid Fucking Bird

de Aaron Posner

Traducere: Evelina Siminică

Regie: Răzvan Oprea

Scenografie: Silvia Horobeanu

Video: Silvia Horobeanu

Light design: Andrei Niculescu

Muzica: Rareș Varniote

Coregrafie: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Adrian Ionescu, Luțu Scobeniuc

Distribuţie:

Emma: Cecilia Bârbora

Sorn: Marius Bodochi

Con: Eduard Adam

Nina: Cosmina Olariu

Trigorin: Vitalie Bichir

Mash: Alexandra Sălceanu

Dev: Emilian Mârnea

Copilul: Matei Dumitru

Durata: 2h30m