O neuitare: „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu”

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

Uitarea e un mecanism de igienă. Dacă am ţine minte tot ce trăim, aflăm şi auzim vieţile ne-ar fi cu mult mai obositoare, apăsătoare şi la fel. Mintea pe care încă nu ne-o înţelegem pe deplin are grijă de sensibilităţile noastre şi le ajută să uite amănuntele nefolositoare, tristeţile paralizante şi cosmetizează cu încă un pic de fard plăcerile şi urmele de fericire. Amintirile sunt, poate, cel mai personal avut al nostru. Credem că ştim un fapt absolut real; doar l-am trăit – experimentăm, însă, mental, în buclă, impresia augmentată de propria fantezie strecurată într-o proporţie pe care nu de fiecare dată o controlăm. Suntem tare inteligenţi, noi, oamenii – şi un pic şmecheri; ne jucăm inocent cu amintirile şi ne prefacem că nu ştim cât de selectivă şi, de ce nu, perversă ne e memoria. Aşa se face că avem mai multe adevăruri, toate la fel de adevărate.

            Există, însă, oameni, întâmplări, momente, pe care memoria colectivă nu are voie să le uite. Episoade care, deşi la un moment dat intră într-un con de umbră a nepăsării, nu pot fi şterse ca şi cum ai apăsa tasta Delete. Iar arta, teatrul în primul rând, poate da o mână solidă de ajutor în această tezaurizare şi valorizare a unor asemenea puncte fixe de cultură şi istorie. Prin proiectul său de investigaţie retrospectivă şi recuperatorie intitulat „Disco ’89”, Teatrul Apollo 111 propune revizitarea personalităţii Mihaelei Runceanu – o voce cu adevărat mare a muzicii uşoare româneşti care a tăcut brusc, ucisă într-un caz cu multe semne de întrebare rămase valide şi acum.

            Spectacolul „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu” scris şi regizat de Catinca Drăgănescu e o întâlnire fericită între istorie, artă, documentare, celebrare a talentului, tribut, mesaj social şi convenţie teatrală. Alcătuind un scenariu în jurul ultimelor zilei dinaintea crimei, concentrându-se pe implicarea Securităţii în filajul devenit artă a manipulării şi coerciţiei în acele timpuri, parcursul dramatic are o structură în care fiecare scenă completează puţin din varianta cu final deschis a acestei tragice poveşti despre costul celebrităţii meritate. Într-un fragmentarium de situaţii intercalate cu songuri interpretate live din repertoriul Mihaelei Runceanu, obiectivarea şi emoţia se spiralează în jurul simţurilor spectatorului pe care îl strâng la mijlocul unui nod de frici, ameninţări, teroare şi opresiune ce se dezleagă apoi într-o fragilitate duioasă a nostalgiei unui trecut mai inocent, poate.

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

            Într-un spaţiu compartimentat sugestiv, cu trepte, podiumuri şi platouri, ca într-o arenă înconjurată de punte de observaţie strategice, actorii intră în convenţie la vedere, iar câte un element de recuzită sau costum sunt suficiente ca semn. Scenografia-simbol concepută de Gabi Albu şi Marius Niţu are calitatea de a fi atât minimalistă cantitativ, dar şi foarte semnificativă în conotaţii. Instalaţia de televizoare pe care rulează imagini de arhivă imaginată de Ana Cârlan completează atmosfera unei lumi gri, supusă fricii, foamei şi frigului, în care curajul de a trişa cu câte puţină libertate se plătea scump. Fără a avea nicio tentă moralistă, fără damful cunoscut al mostrelor artistice care se sprijină pe anii ’80 pentru a impresiona publicul implicat emoţional şi foarte personal, spectacolul spune o poveste cu ingrediente de thriller politic, mistery şi o undă de romance, pentru cei care nu ştiu decât din poveştile părinţilor şi bunicilor despre Nea Nicu. Nu se apasă deloc pe clape emoţionale ascunse, ci totul gravitează cu sinceritate artistică în jurul personajului principal.

            Succesiunea scenelor, trecerea de la un personaj la altul, legăturile realizate prin light-design, inserturile songurilor, toate aceste amănunte tehnice sunt subsumate ritmului ce pare să urmărească un grafic matematic bine calculat. Paradoxul acestei premeditări inteligente din care derivă răceala obiectivării, e tocmai emoţia ardentă pe care o degajă ca prin supape plasate strategic încă din schiţă. Te indignezi, te miri, eşti conttrariat, te întrebi constant cât e ficţiune şi cât istorie, cât din această istorie e sau nu romanţată, eşti prins în jocul de-a adevărul şi, în tot acest timp, nodul din stomac creşte şi urcă până când curge într-o lacrimă. Poate efectul cel mai dificil de obţinut al teatrului este tocmai acest raport de 1:1 între raţiune şi emoţie – iar Catinca Drăgănescu reuşeşte acum tocmai această performanţă  de a transmite artistic un fapt de viaţă care să îţi dea de gândit printre sentimentele răscolite.

Photocredit: Ştefan Tănăsescu

            Pentru ca precizia planului iniţial să funcţioneze e nevoie ca actorii din distribuţie să nu se poticnească în formă şi să conţină aceeaşi filosofie de spectacol pe care să o exprime cât mai just. Iar acest lucru se întâmplă, de asemenea, fără derapaje. Vlad Galer, poate cel mai tehnic în scenă, surprinde trăsăturile dominante ale personajelor pe care le interpretează, fără a le îngroşa. Cristina Drăghici este cea care îşi asumă cel mai bogat tenta de umor existentă subtil în spectacol şi devine contrapunctul atât de necesar în desfăşurarea acţiunii. Silvana Negruţiu are o sinceritate scenică pe care o foloseşte bogat; empatizezi cu întreg evantaiul de sentimente pe care le trăieşte. Prin ochii ei se vede cel mai limpede povestea aşa cum crede personajul său că a fost. István Téglás face exerciţiul de a se juca de-a puterea şi jonglează cu mijloacele de teroare şi presiune cu destulă abilitate. Îşi părăseşte zona de confort şi îşi căptuşeşte calităţile tehnice cu un fond bine articulat al personajului. Caricatura „iubitului conducător”, însă, îi scapă de sub control şi devine singurul moment crispant din spectacol.

            Oana Puşcatu face performanţa de a se transfigura; a devenit un prilej rar acesta de a putea vedea pe scenă o profesiune de credinţă pusă în practică. Devenirea Mihaelei Runceanu pe scena de la Apollo 111 pare un moment de graţie – căci graţia, sensibilitatea, fragilitatea, feminitatea, inocenţa pe care le conţine Oana Puşcatu se combină cu forţa, combustia, curajul, inconştienţa şi personalitatea puternică a acestei eroine moderne. Expresivitatea sa îi schimbă trăsăturile, postura e mereu controlată, gesturile studiate şi niciodată stângace. Iar cântecele Mihaelei Runceanu, prin vocea sa, capătă acel tragism al artei frânte – recitalul pe care îl face, şi din această postură, adaugă încă un strat unei interpretări sub semnul performanţei.

            „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu” poate fi revendicat şi de Teatrul politic şi de Teatrul de artă fără greşeală. E unul dintre fericitele evenimente artistice care aduce împreună mesajul, fără a face rabat de la calitatea convenţiei teatrale; dimpotrivă. Iar tributul adus unei artiste cu aură de legendă e una dintre cele mai frumoase dovezi de respect şi neuitare. După spectacol îi asculţi melodiile în timp ce îi citeşti tragica poveste – şi astfel continui să exişti, încă puţin, în universul unui spectacol de care îţi e greu să te desparţi.

Apollo 111

Disco ’89:  Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu

Text & regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Gabi Albu & Marius Nițu
Video: Ana Cârlan
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Marius Nițu
Sunet: Daniel Octavian Nae

Distribuție:
Oana Pușcatu
István Téglás
Silvana Negruțiu
Cristina Drăghici
Vlad Galer

Foto: Cornel Brad
Grafică: Diana Vasilescu

Un gând despre „O neuitare: „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu”

  1. Daca cineva tanar ca tine poate intelege dintr un spectacol povestea de viata a unui artist din vremi care imi apartin mie si parintilor si bunicilor tai, atunci sigur piesa de teatru e foarte reusita si regret ca din motive personale nu pot sa iau bilet . Sunt sigura ca aprecierile tale in calitate de critic exigent au fost o perfuzie de curaj pentru cei de pe scena sau din spatele scenei .
    Felicitari tuturor .
    Cu dor de teatru , Aura

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: