„Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” – cine-i criminalul?

Ce ne mai distrează astăzi? Care ne sunt resorturile bunei dispoziţii? Ce ne mai interesează, de fapt? În atoată-informarea noastră continuă am devenit mai greu de mulţumit; mai greu de surprins. Nu mai păstrăm aproape nimic din inocenţa spectatorului venit la teatru pentru a afla povestea. Avem impresia că o ştim deja, că am mai văzut-o undeva, nu mai avem răbdare să descoperim personajele şi poveştile lor. Vrem satisfacţie instantanee şi răbdarea necesară parcurgerii unei trame s-a subţiat până la micron. Obişnuinţa hulpavă de a vedea seriale întregi cap-coadă într-un singur weekend pe care îl petrecem catatonic blocaţi pe canapea, cu ochii pierduţi la imaginile care curg ore şi ore în şir, ne răpeşte din plăcerea vizionării pe-ndelete a unui act artistic. Abia aşezaţi pe scaun ne şi verificăm ceasuril deştepte să aflăm noua locaţie fixată pentru când se va fi terminat tărăşenia. Ne apropiem tot mai mult un viitor proxim pe care îl transformăm în graba prezentului ce ne scapă printre pleoapele care clipesc tot mai des.

            Unul dintre interesele garantate rămâne, însă, neschimbat peste secole – misterul. Dacă semnele de întrebare asupra unui fapt sunt suficient de multe şi de promiţătiare de stimuli intelectuali nu foarte sofisticaţi, dar plini de adrenalină, atunci neliniştea civilă se transformă în curiozitate pentru povestea ce ne prinde în cârligul ascuţit al incertitudinilor. Spectacolul „Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” de Cata Munar şi Ricard Reguant, producţie a Teatrului Avangardia, reuşeşte prin mijloace scenice simple să redea atmosfera atât de îndrăgită de fanii serialelor şi filmelor ce îl au ca protagonist pe celebrul personaj al lui Sir Arthur Conan Doyle. Fără o scenografie elaborată, doar cu un fundal în perspectivă şi câteva elemente de mobilier ce intră şi ies în scena goală pentru a sugera spaţiile de joc, într-un eclaraj obscur şi culori tautologice, dar semnificative pentru a sublinia situaţiile în momente cheie, cu puţin fum şi o muzică excesiv de ameninţătoare, ostentativă, care induce artificial starea de spaimă şi teroare, ambianţa şi spaţiul de joc nu promit foarte multe.

            Motivul pentru care spectacolul funcţionează ca o seară de entertainment pentru toată familia este bifurcat: povestea şi actorii. Pe de-o parte structura scenariului are toate ingredientele pentru a servi un parcurs presărat cu volute şi prăpăstii neaşteptate, cu un ritm calculat ca după manual şi personaje cu funcţii bine definite care să contribuie la înnodarea şi deznodarea misterului. Ritmul e alternant şi dozat suficient de palpitant, scenele culminante alternează cu momente de respiro aşezate, cu puţin umor, cu puţină senzualitate – o suită eficientă şi ofertantă ce nu plictiseşte şi menţine atenţia publicului. Inserturile care amână deznodământul au rostul nu doar de a prelungi spectacolul, ci şi acela de a oferi mai multe informaţii despre Sherlock Holmes, dincolo de tiparul detectivului de geniu.  Pe aceeaşi linie a profesionalismului se plasează şi majoritatea actorilor; distribuţia funcţionează just, articulat şi servind acelaşi scop – de a oferi o seară în care să te simţi bine la teatru. Se întrevăd, desigur, influenţele marilor performanţe hollywoodiene, dorinţa de a împrumuta câte ceva de la verişorii mai experimentaţi într-ale genului, comparaţiile nu şi au, însă, niciun rost. Dacă vrei să îi vezi live pe Benedict Cumberbatch sau Robert Downey Jr., cu siguranţă ai nevoie de bilet de avion, nu doar de unul la teatru.

            Şerban Gomoi are carisma necesară rolului şi o foloseşte fără nicio exagerare. Optează pentru un Sherlock în război cu sinele său profund, cu mintea genială care odată cu inteligenţa îl chinuie cu o neobosită frământare. E grăbit şi agitat, pare că rezolvarea cazului e o chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru victimele criminalului, ci şi pentru sine însuşi. Redă această febrilitate a personajului cu lejeritate, nu e nimic demonstrativ în jocul său. Nu merge, însă, până la capăt în acest demers – rămâne impresia unei tehnici bine stăpânite care mai are nevoie de încă un pas pentru a fi într-adevăr performantă. Micile monologuri în care explică deducţiile sunt exerciţii de memorie şi dicţie şi sunt lipsite de spectaculozitate. Umorul personajului e pasat în trecere şi îl privează, astfel, de o latură bogată şi expresivă. Felul în care omite să intre în relaţie cu ceilalţi, voit şi declarat, adaugă o nuanţă acestui sofisticat personaj şi îi cimentează şi mai bine postura de solist al spectacolului.

            Victor Bucur e un Doctor Watson-narator foarte lucid, care face o compoziţie de vârstă nu foarte necesară şi îşi duce cu nobleţe rolul de adjuvant. Alex Conovaru îşi construieşte exterior cele două personaje pe care le delimitează evident, însă foloseşte toate aceste mijloace pentru a le face şi credibile. Ana Odagiu pare cea mai contemporană din scenă – prin frazare, gesturi şi postură se desprinde, cumva, din tabloul Londrei anilor 1880. Pavel Bârsan îşi exersează ticurile comice, deloc deranjant, însă. Vitalie Bichir e constant, neutru şi nu aduce niciun plus şi niciun minus vederii de ansamblu. Tache Florescu e neglijent cu replicile, forţează postura de personaj negativ şi aproape devoalează finalul încă din prima sa apariţie prin tuşe exagerate şi stridenţe certăreţe.

            „Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” e un spectacol pentru întreaga familie care nu îşi propune să fie un reper artistic, ci să spună o poveste ce merită văzută. Dacă pentru câteva ore abonamentul de Netflix e înlocuit cu scaunul unei săli de teatru, atunci spectacolul îşi îndeplineşte scopul. Dacă familia mai şi discută pe drumul spre casă sau la cină despre el, atunci această aducere împreună contează mai mult decât meritele strict estetice.

Teatrul Avangardia

Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul

de Cata Munar şi Ricard Reguant

Distribuţie: Şerban Gomoi, Victor Bucur/Cristi Iacob, Ana Odagiu, Pavel Bârsan, Andreea Mateiu, Alex Conovaru, Tache Florescu, Andreea Hristu, Vitalie Bichir, Alexandra Aga, Daniel Burcea, Cătălin Vîlcu și Teodora Crișan

Regia: Ricard Reguant

Muzica originală: Pep Sala

Costume: Adina Buzatu

Durata: 2h10m