„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

foto afrim

Suntem gheme de vise, putinţe, nelinişti şi slăbiciuni. Indiferent de cât de perfecte vrem a ne părea vieţile, indiferent de cât de impecabile ne sunt conduitele şi indiferent de ce performanţe profesionale suntem capabili, când ne deshuamăm pieile ce ne arată frumoşi, rămânem cu ghemul din care iţele acestor patru feluri de sinceritate se împletesc într-un jerseu călduros de sentimente. Când nu mai suntem „mereu ocupaţi” cu aparenţele şi ne dăm voie să simţim, visele, putinţele, neliniştile şi sensibilităţile noastre se dezmorţesc din cotloanele pe unde le ţinem ascunse şi ne reanimă corpurile sleite de atâta „perfecţiune”. Nu e nimic mai frumos decât să îţi dai voie să te emoţionezi, să râzi tare şi sănătos sau să hohoteşti de o suferinţă ce nu îşi are remediul într-o reţetă scumpă alcătuită de un medic eminent. Purtarea de grijă, mila, prietenia, iubirea, disperarea, nevoia de a fi împreună, singurătatea, fricile, duioşia, generozitatea, groaza, tot bulucul ăsta de stări – vise, putinţe, nelinişti şi slăbiciuni – suntem cei care am cam uitat să mai fim.

            Spectacolul „câine cu om. câine fără om” semnat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova te pune pe gânduri tocmai despre aceste colţuri de umanitate pe care ne ferim să le afişăm; aceste boţuri de suflet de care ne e frică, să nu cumva, să ne arate prea vulnerabili. Suita de şaptesprezece episoade, împărţite în două părţi, pe durata a patru ore despărţite de o pauză prelungită poate intimida prin durată. Cât să tot asculţi poveşti despre câini? Mult şi bine. Pentru că durata universului personal revărsat din sensibilitatea şi visele lui Radu Afrim anulează „perfecţiunea” ceasurilor fixiste. Percepi altfel durata în acest spaţiu-timp fluid, în care personajele vin, îşi spun povestea şi pleacă, într-un alai de sentimente şi imagini.

            Cu o scenografie sugestivă alcătuită din câteva elemente-suport şi costume ce conţin trăsătura dominantă a personajelor armonizate echilibrat de Irina Moscu, o coregrafie-simbol acordată la ritmul fiecărui episod a Flaviei Giurgiu şi o proiecţie alcătuită din efectele video şi animaţia semnate de Cristian Niculescu ce denotă precis contextele ce se succed, ramele acestor miezuri de sinceritate par a fi soluţii simple, cu maxim de efect. Lentoarea calcultată a unor scene sau, dimpotrivă, dimanismul altora, sunt întregite de universul sonor straniu, plin de contrapuncte, presărat cu umor, dens şi solemn alcătuit din aceeaşi plămadă a viselor lui Radu Afrim.

foto afrim

            Având în centru această relaţie fascinantă dintre câine şi om, miza spectacolului este de la început centrată pe o emoţie de rang superior. Înduioşarea în faţa acestor fiinţe al căror suflet nu conteneşte să ne uimească prin dovezile continue de loialitate, iubire, camaraderie, răbdare şi chiar umanitate, uneori, pare o garanţie. Spectacolul, însă, nu rămâne la aceste stereotipuri arhi-cunoscute; nu este un amalgam de dulcegării şi ah-uri şi oh-uri suspinânde în faţa minunăţiilor cu patru picioare. Sensibilitatea pesctatorilor e pusă la încercare în câte şaptesprezece feluri diferite – de la milă şi groază şi şoc până la lirism, emoţie intelectuală şi râs dezinhibat. De fiecare dată cu echilibru, detalii, nuanţe, contrapuncte, ritm bine motivat şi o estetică funcţională. Trasat pe hârtie, graficul spectacolului este o sinusoidală voită – cu câteva culmi şi câteva punţi între ele Nu e doar nevoie de timp pentru make-up şi schimbare de costum, ci şi de un respiro pentru puterea de receptare a spectatorilor – ai timp să îţi odihneşti sufletul şi mintea, alternativ, pentru a mai putea primi încă o poveste. Lungimile în exces sunt inevitabile într-un asemenea maraton şi există în câteva dintre episoade, mai ales în a doua parte. Condensarea unor scene ar putea contribui la cruţarea forţării atenţiei care începe să obosească. Însă, exact când crezi că nu mai e loc pentru încă ceva, scenele finale te prind cu ferocitate ca într-un cleşte de plăcere estetică şi măcinare sufletească. Intensitatea adunată în episodul „Hingherul”, la care se adaugă umanitatea reală, din video-urile ce îi sunt coperte – „Femeia de la Bâzdâna şi câinii ei” şi „Exit” sunt un triptic final ce explică, deloc didactic, întreg demersul artistic de pân atunci.

            Aceste ipostaze umane privite din perspectivă canină sunt posibile doar prin performanţa disrtibuţiei. Pe lângă sincronizarea tehnică şi fluidă, ascultarea cu sens şi expresivitatea personală bine articulată de care fiecare în parte, cu puţine excepţii, se desprind câteva priviri, câteva intonaţii, câteva respiraţii, câteva intenţii, câteva prezenţe, câteva gesturi şi multă emoţie. George Costea este şi o „babă afrimiană” şugubeaţă, dar care îţi dă fiori ca de film horror, şi un câine muribund şi loial ce prin convenţie devine imaginea patrupedului şi o Camelia Boschet – craincă tv de la care nu îţi poţi lua nici privirea, nici urechile şi un vampir însingurat care îşi declamă egal, lugubru şi intens monologul şi o mireasă absolut evanescentă. Iulia Lazăr are atâta măsură, concentrare, tehnică şi emoţie în interpretarea unui personaj uşor recognoscibil din viaţa reală – îşi asumă gesturile, frazarea, încleştarea degetelor întinse, pauzele, lacrimile care nu curg, dar strălucesc în ochi, surâsul trist, emoţia demnă şi patetismul cu măsură într-atât încât asculţi povestea lui Minunatu’ spusă ca de cea care a fost „omul lui”.

foto afrim

            Vlad Udrescu  are cel mai emoţionant-performant monolog. Fiul care, asemenea unui câine, rămâne alături de mama sa bolnavă, o îngrijeşte cum ştie mai bine şi îşi păstrează seninătatea pe care o amestecă printre suferinţă şi neputinţă. E atâta forţă în cuvintele spuse în grai ardelenesc, atâta candoare, răbdare; gândul său interior strigă din spatele cuvintelor blânde şi pumnul în plex pe care îl primeşti odată cu lacrimile pe care le lasă să îi curgă e unul dintr acele momente când totul e aşa cum ar trebui să fie. Tamara Popescu e cea mai verosimilă fetiţă-monstruleţ; vocea ascuţită acut pare a unui copil menit să îţi dea coşmaruri, însă privirea şi cuvintele spuse inocent şi sincer îţi topesc orice spaimă. Raluca Păun cu umorul şi auto-ironia pe care le foloseşte abundent şi carismatic e „cea mai mare regizoare din România”, pentru ca apoi să devină o mamaşă ce scuipă ură şi răutate de sub broboada din care îi sticlesc doar ochii. Alex Calangiu se joacă într-o caricatură haioasă a unei mame cu intenţii bune, dar lipsită de iubire, iar apoi reuşeşte un rol intens psihologic, complex, ce impresionează şi rămâne pe retină – Hingherul care descoperă prietenia uneia dintre victimele sale, pentru ca apoi să îşi devină victimă sie însuşi. În aceeaşi poveste desprinsă, parcă, din realismul fantastic, Claudiu Mihail interpretează rolul câinelui Matei cu o energie paroxistică, cu o forţă interioară într-un crescendo gradat de la frică la furie oarbă, ce erupe într-un punct culminant greu de uitat. Privirea lui colorată capătă sticlirea unei fiare, iar această înţelegere asumată până la capăt îi dă o expresivitate frisonantă.

            „câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

câine cu om. câine fără om

Autori: Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (traducerea Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (traducerea Ramona Drăgulescu), Radu Tudoran (dramatizarea Radu Afrim)

Regie artistică, video și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Asistență regie: Claudia Gorun

Asistență scenografie: Gloria Bucătaru

Operator și montaj video: Orlando Edward

Distribuţie:

Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă, Eduard Sărăcin

Durata: prima parte – 2h/ pauză – 1h/ a doua parte – 2h

8 gânduri despre „„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: