Squid game – tentaculele unui fenomen

SPOILER ALERT

            Şiii… inevitabilul s-a produs. După decenii de manga şi anime şi k-pop, era şi timpul ca un serial de provenienţă asiatică să lovească vestul debusolat ca o locomotivă de tren. După Oscarurile „Parazitului” care au luat prin surprindere consumatorii de junk-movie comercial, la câţiva ani distanţă abonaţii Netflix s-au încolonat mai abitir decât la coada pentru noul model de Iphone şi au dat gata în aproximativ zece ore de vizionare binging-uită calamarul corean.

            „Squid game” sună bine şi în engleză, la fel cum şi „Jocul calamarului” sună apetisant şi în română. Ojingeo – pronunţat aproximativ la fel cum se scrie, puţin mai silabisit – pare, însă, a avea, pentru un nevorbitor de coreană sau vreo altă limbă asiatică, sonoritatea cea mai în acord cu paradoxurile din acest serial care ne-a convins pe toţi să îl vedem dintr-o singură suflare. Ceva ludic, ceva hazliu, ceva de-a dreptul copilăros şi altceva fioros şi puţin cinic, poate chiar mai mult, surprize, violenţă în valuri, în cantităţi mai mult decât considerabile, o simetrie aproape poetică şi o estetică ce ştie să evidenţieze toate astea la un loc.

            Succesul meteoric al „calamarului” pe post de joc nevinovat de copii nu vine de nicăieri. Mixul e perfect şi cu siguranţă nu e întâmplător. Iar în malaxorul îngredientelor premium intră de toate de la marketing până la producţie, actorie, poveste, potenţial de franchisare. Amănuntele care construiesc imaginea de ansamblu sunt rezultatul a decenii de analiză de big data – cam ce ar mai vrea publicul – pe scurt: ce se vinde? Pe spinarea micuţului animal marin s-au făcut deja profituri uriaşe, atât materiale, cât şi în capital de imagine; şi nu doar pentru cei implicaţi direct în naşterea lui. De la vlogurile care analiează sau speculează cu vizualizări la care titularii canalelor nici nu visau, la interviuri, drepturi de autor, la merchuri neoficiale şi până la inofensivele Likeuri şi inimi.

            Şi, ca orice început de scenariu bun, pregătit cu minuţie şi răbdare, „Squid game” are în primul rând o poveste cu două ramificaţii – ceva recognoscibil şi ceva original. De la „Battle Royale”, din uitatul an 2000 s-a împrumutat tema unui „joc” cu eliminări prin moarte. La fel de uşor de recunoscut e şi sărăcia care îi împinge pe mulţi la acţiuni fie periculoase, fie nu tocmai legale, fie la abandon familial, fie… Iar originalitatea vine din imaginaţia scenaristului şi regizorului Hwang Dong-Hyuk care a avut inspiraţia de a face această hibridizare între moarte şi universul nevinovat al copilăriei.

            Uităm des cât de cinici sunt, de fapt, copiii. Cât de egoişti sau pur şi simplu răutăcioşi. Sinceritatea lor adorabilă nu e doar un lung şir de duioşii; din când în când adevărul pur de care ei nu se tem are conotaţii dintre cele mai crude. Iar creatorul acestor jocuri bestiale, menite să îi amuze pe bogaţii cei mai bogaţi care se plictisesc de atâtea bogăţii, e un copil îmbătrânit. Şi vedem asta în fiecare episod, bine ascuns în plină vedere până când, la final, o ultimă mare întorsătură de situaţie ne oferă o confruntare memorabilă din punct de vedere artistic, psihologic şi metaforic. Ce îl diferenţiază pe acest senin maniac obosit de atâta bogăţie materială e impresia lui deplorabilă despre oameni – lipsa oricărei speranţe, a oricărei încrederi că mai există şi bine pe lume şi solidaritate. Dezgustul pentru o umanitate pierdută e motivul principal pentru care rânjeşte satisfăcut în faţa morţilor sângeroase din jurul său.

            De cealaltă parte eroul cu şanse puţine, care izbândeşte cu ajutorul primit de la alţii pentru bunătatea lui e un arhetip universal – nici Harap-Alb al nostru nu are vreo altă calitate mai de preţ şi pare frate bun cu Seong Gi-hun. Ingenios e că nu ţi se lipeşte imediat de suflet. La o primă vedere nu e nimic de plăcut la el – nu se poartă prea civilizat cu mama sa bătrână care îl întreţine, îi fură cardul, pariază banii la curse de cai, desigur pierde, îşi dezamăgeşte fetiţa. Un ratat tipic. Pe parcursul serialului, fiecare dintre cele şase jocuri pare câte un cerc al infernului prin care trebuie să treacă pentru a-şi spăla păcatele şi pentru a se maturiza, pentru a deveni acel bărbat sigur pe sine din final care are nu doar curaj, furie şi, probabil, ceva probleme psihice dobândite prin participarea la Jocul Calamarului, dar şi încredere în sine. A fost nevoie să asiste la 456 de morţi şi de un munte de bani din care nu a cheltuit nimic pentru a putea obţine asta. Dacă nici această metaforă a devenirii nu spune multe, atunci nimic nu o poate face.

            E o plăcere vinovată să urmăreşti carnagiile puse în scenă în cele mai wow decoruri, stai cu sufletul la gură pentru fiecare dintre personajele cărora mai degrabă le reţii numerele decât numele, dar de care te-ai ataşat şi intuieşti că până la final tot trebuie să o păţească, admiri scenografia absolut impresionantă a lui Chae Kyoung-su – îţi suceşte minţile şi îţi încântă ochii – eşti mereu fentat în aşteptări şi îţi place mult asta, eşti tentat să anticipezi şi, de cele mai multe ori, simţi că ceva pare în neregulă şi ai o satisfacţie uriaşă când descoperi şi despre ce anume era vorba. Tot ansamblul are echilibru şi sens. Metafora unei lumi în care banii sunt mai presus de viaţă pentru cei care nu îi au, iar pentru cei care au prea mulţi sunt doar manifestarea dementă a puterii absolute, jocul de-a Binele şi Răul voalat şi amânat până în confruntările finale dintre personaje ce nu sunt neapărat doar bune sau doar rele şi, mai presus de toate, poate, acel sentiment de apartenenţă în viaţa reală la un hyper Joc al calamarului în care tu însuţi joci până la moarte, toate motivele sunt perfect justificabile pentru a te număra printre cei prinşi în tentaculele acestui fenomen.

            Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.

            „Mugunghwa kkochi piotsseumnida”! – sau poate că aţi recunoaşte mai degrabă refrenul dacă ar fi spus pe ritm de cântec de copii de o voce robotică a unei păpuşi uriaşe, cu rochiţă portocalie şi senzori pentru detectarea mişcării în ochi. Înseamnă, doar, „floarea de hibiscus a înflorit”, iar hibisculsul e floarea naţională a Coreei.

Un gând despre „Squid game – tentaculele unui fenomen

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: