„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

Photocredit: Florin Ghioca

Nu de multe ori în viaţă avem şansa de a şti că ni se întâmplă ceva rar. Avem să aflăm după ce fapta se consumă că am fost privilegiaţi să păţim un moment de graţie; la trecut. Se bate mult monedă pe acest amestec disproporţionat de timpuri – cât eşti de prezent, cât trăieşti din amintiri şi cât de predispus la a te avânta într-un viitor incert. „A fi” – un verb din două litere între care se înghesuie viaţa. Într-o fracţiune de suflare, în mai puţin de o secundă, se întâmplă miracolul prezentului pe care, de cele mai multe ori, nu îl băgăm de seamă.

            Se întâmplă, însă, rar, e drept, să conştientizezi frumuseţea acestui prezent acut. Şi să îi poţi înţelege nemijlocit miracolul. Iar când nu doar tu, singur, în concentrarea ta acompaniată de vibraţii, lumină palidă şi damfuri de plante, trăieşti aşa ceva, ci câteva sute de oameni, pe care nu îi leagă nici aceleaşi credinţe, nici aceleaşi convingeri, nici aceleaşi aşteptări, se poate spune, timid, că s-a întâmplat o mică minune.

             „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, de la TNB a însemnat mai mult decât reluarea după doi a unui spectacol. Încărcătura emoţională de pe scenă şi din sală a depăşit cu mult obişnuitele sentimente pe care o seară la teatru le poate isca. Revenirea pe scenă a Marianei Mihuţ şi a lui Victor Rebengiuc în aceste roluri, pentru prima dată în sala care de curând poartă numele lui Ion Caramitru, în contextul fricii reinstaurate în faţa unei ameninţări reale ce ia din nou amploare, acest text, acest spectacol, această întâlnire, au însemnat mult mai mult decât încă o reprezentaţie reuşită.

            De la intrarea în sală murmurul obişnuit, zumzetul spectatorilor, avea o intonaţie mai puţin guralivă. Se simţea un soi de expectativă, o pregătire personală a fiecăruia şi a tuturor, împreună, pentru ceva aşteptat de multă vreme. Mulţi, foarte mulţi, oameni tineri a căror curiozitate era însoţită nu doar de entuziasm, ci şi de respect. Iar când luminile s-au stins şi cortina s-a ridicat şi a descoperit micro-universul ionescian în coaja de nucă a spectacolului imaginat ca o miniatură migăloasă de către Andrei şi Andreea Grosu, toată energia aceasta a sălii s-a concentrat preţ de aproape două ore într-o tăcere care vorbea.

            Sentimentul de a face parte din ceva important, de a fi prezent, de a primi o emoţie copleşitoare dinspre scenă, de a oferi, la rândul tău, odată cu bătăile accelerate al inimii, tăcând, reflectând la ceea ce auzi, propria ta emoţie, a densificat aerul. Calitatea ascultării într-o sală de spectacol variază în infinite nuanţe. Actorii ştiu cel mai bine să povestească despre ce au primit într-o seară anume din partea publicului. Şi publicul poate fi mai mult sau mai puţin talentat. „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, a potenţat talentul publicului său. Spectacolul a oferit atât de mult, încât publicul, prin conştientizarea acelui Aici şi Acum, prin prezenţă autentică, a avut, la rândul său, o calitate premium.

            La final, când o lume întreagă moare împreună cu Regele său, când peste hăul existenţial lăsat în timp şi spaţiu de o moarte regală se aşează lespedea grea a uitării, ca un verdict dat de o soartă lipsită de afecte, tăcerea a venit ca o îmbrăţişare strânsă. S-a tăcut mult, intens, intim, împreună; am simţit ce înseamnă prezentul în toată splendoarea sa grandioasă, ce înseamnă singurătatea fricii şi ce înseamnă puterea iubirii împărtăşite cu un aproape multiplicat în câteva sute de oameni. Acele emoţii de tot felul, acel ghem uriaş de simţiri, acele bătăi de inimă amplificate de sute de ori, acea frumuseţe lăuntrică, toate s-au strâns în aplauze. Felul în care au răsunat aplauzele pentru „Regele moare” vineri, 8 octombrie, e de neuitat. Privind în ochii lui Victor Rebengiuc, ai Marianei Mihuţ, ai Anei Ciontea, ai lui Şerban Pavlu, ai Florentinei Ţilea, ai lui Richard Bovnoczki puteai găsi o părticică din tine însuţi – pe care o căutai demult.

            Sensul de a fi împreună al teatrului, acel fel de împreună pe care îl dorim şi căutăm, poate o viaţă, unii dintre noi, se întâmplă, din când în când. A fi parte din acel împreună e un dar. Iar atunci când nimicul cotidian pare că are câştig de cauză şi te înconjoară posac, ştii că undeva, într-un pliu secret al sufletului, ai un loc în care te-ai simţit în siguranţă; închizi ochii, asculţi liniştea, îţi simţi palmele atingându-se ritmat, îţi aminteşti acele priviri şi, poate, îţi e un pic mai bine.

            Aşa a fost experienţa reîntâlnirii cu „Regele moare”. Sau cel puţin aşa am trăit-o eu.

Un gând despre „„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: