„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

Nici nu bănuiam cât de puţin metaforic era, de fapt, filmul cu Bill Murray care ne amuza pe toţi ai casei prin 1993. „Ziua cârtiţei” nu e o comedie romantică aşa cum o arată superficial descrierea de pe IMDB – e film de anticipaţie, naturalism-fantastic şi o transpunere îndulcită a ceea ce urma a ne deveni realitatea: bula. Acest spaţiu deja mitic în care descriem cercuri şi, cel mult, spirale care se deşiră precum panglici moi, ne aduce perpetuu în aceleaşi locuri comune ale obişnuinţelor noastre, între aceiaşi oameni, printre aceleaşi idei pe care le rumegăm mai în glumă, mai în serios, dar fără prea mult ghes de a ieşi odată la limanul acestui carusel frumos colorat, cu becuri ce luminează feeric şi muzică de carnaval. Trăim aceeaşi zi; alt episod din acelaşi serial de succes scris după o reţetă infailibilă bazată pe informaţii ce par a fi multe şi de folos, livrate, însă, din depozitul unic, creat după chipul şi plăcerea noastră.

            În teatru se scrie şi se discută des, mai mereu, despre premierele teatrelor consacrate – de stat sau din spaţiul independent. Rar un comentator al vieţii teatrale se abate de la drumurile sale bătătorite. Cu succese şi eşecuri, media rămâne constantă pentru că intrăm în aceleaşi săli de spectacol, vedem montări ale aceloraşi regizori şi nu prea ieşim din bulă. Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine. Cum sunt ele, aceste spectacole: un reality check necesar ieşirii din bulă.

            „Urzeala lui Prospero” de Claudiu Romila după opera lui William Shakespeare, este un spectacol produs de SC Medi Magnes SRL, cu sprijinul Teatrului Nottara, jucat pe scena sălii „Horia Lovinescu”. Informaţiile din prezentare sunt detaliate şi par lămuritoare – un întreg concept regizoral şi intenţii bine explicate par a sta la baza unui produs artistic articulat, cu ambiţii de reinterpretare în cheie contemporană a temelor şi personajelor renascentiste, cu trimiteri la repunerea în drepturi a femeii, cu accent pe caracterul moralizator al materialului tramei. Scenariul e un remix de secol XXI, scris după rigorile canonice din Epoca Elisabetană: „(…)versul alb, pentametrul iambic, cupletul rimat, alternate cu proza. Versurile sunt endecasilabice (fiecare vers este alcătuit din unsprezece silabe), excepție făcând personajele ne-nobiliare (oameni simpli, servitori, valeți etc.) care vorbesc în proză, așa cum Shakespeare și majoritatea scriitorilor importanți din epocă au statuat.” – se poate afla din Argumentul regizoral. De asemenea, din punct de vedere meta-teatral, în planul ideatic al intenţiilor dramaturgice scopul pare a fi unul înalt şi demn de interes: „Un metatext teatral, în care personajele vorbesc despre autorul care le-a zămislit, dar și despre România și care, desprinse de contextul propriilor piese, nu își mai împlinesc soarta, pentru că ceva se schimbă în marea țesătură: Ofelia nu mai moare, nici Romeo, nici Julieta, cei damnați se căiesc, binele triumfă. Hybris-ul, în viziunea lui Claudiu Romila devine komos, autorul, care este, în dulcele stil de odinioară al teatrului elisabetan, și regizor, și actor în piesă, propunându-și să încânte publicul cu un spectacol antrenant, vesel, dar și moralizator.” – se afirmă în Sinopsis.

            Experienţa vizionării reprezentaţiei de aproape două ore este departe de pretenţiile prezentării, însă. Mai întâi structura pare inspirată din basme pentru copii. Parcursul pare mai potrivit unui public ţintă între 4-7 ani – în „Cântăreţii din Bremen” şi „În căsuţa cu alune aveau casă doi pitici” mai mulţi prieteni se tot alătură unei cauze nobile.  Apoi inserturile hilare, sau, cel mult, absurde, au efect de umor involuntar – trimiterile la cultura română, prin cea mai superficială şi ostentativă aducere în discuţie, din senin, de exemplu, a lui Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare sau replica literalmente de neuitat: „Deşteaptă-te Desdemona din somnul cel de moartă în care te-adânci barbarul de tiran”.

            Povestea însăşi e neverosimilă: Desdemona se plânge Catarinei că Othello o va omorî din gelozie oarbă, iar buna prietenă porneşte, asemeni unui Harap Alb feminin, la drum lung şi trece prin multe ţări şi călătoreşte pe multe mări pentru a o salva. Mai întâi se duce la Hamlet – pentru că e înţelept, acesta o trimite la Lady Macbeth care se alătură şi ea expediţiei feministe, merg la Richard III care le cere un cal pentru a-l confrunta pe maur. Sărace nevoie mare – şi Catarina şi Lady Macbeth nu au o para chioară asupră-le, aşa de viţă nobilă precum sunt, şi se duc la Regele Lear, pe care îl iau cu ele în Veneţia, la Shylock să ceară un împrumut. Acolo, din întâmplare, găsesc un bătrân care voia să scape de o mârţoagă.

Deznodământul rămâne a fi aflat de cei curioşi să vadă spectacolul. Rama acestei sarabande infantile de situaţii schematice, cu personaje ce nu au altă funcţie decât spre a duce mai departe intriga, unidimensionale şi stupide, este Prospero care, nu se spune de ce, ca un Moş Crăciun bun, vrea ca personajele lui Shakespeare să nu mai moară, să fie pace şi bine. Îi cere unui Ariel cu cagulă şi salopetă mulată să rescrie toată dramaturgia shakespeariană – că, da, e cam sumbră ce-i drept şi avea nevoie de un revival mai optimist, cu inserturi de vorbe moderne precum „Bingo!” şi „mall”.

             Precum de însăilate sunt episoadele, pe atât de stingheră e şi punerea în scenă semnată de Claudiu Romila. O perindare agitată cu fixare în semicerc, lumină plină care se stinge spre a se scoate şi aduce elementele de decor ce ar trebui să semnifice spaţiul nou în care mai popsesc eroii, dar prăfuite şi cu aspect inestetic, muzică pestriţă şi ilustrativă, costume frumoase pentru petreceri pentru copii. Actorii turuie cântat şi de multe ori neinteligibil un text destul de greu de memorat prin contorsionările ce se chinuie să respecte canoanele. Nu par a a avea nicio clipă nevoia de a şi înţelege exact ce spun şi de ce. Despre expresivitate, nuanţe, postură nici nu poate fi vorba. Domniţele şi reginele vorbesc la fel cu precupeţele. Iar regii şi generalii aduc a neni cumsecade ori vecini de bloc certăreţi. Ritmul ticăit al rimelor e preluat de la un personaj la altul şi arar se întâmplă să existe o urmă de pauză, de intonaţie altfel decât cea a unei poezii sârguincios memorate. Fiecare actor interpretează mai multe personaje – se vrea şi un exerciţiu de virtuozitate actoricească. Totul rămâne la stadiul de schimbare de costume în timp record şi demonstraţia unei tuşe groase ce trebuie să definească pentru orice privitor convenţia.

            „Urzeala lui Prospero” e un spectacol care nu funcţionează la niciun capitol. E doar un exerciţiu de imaginaţie al unei trupe în care cea mai de apreciat calitate e dorinţa de a fi pe scenă – par oameni sufletişti, care vor să facă teatru şi, aşa cum se pricep, depun toate eforturile pentru a se prezenta în faţa publicului. Ambiţia şi munca merită aplaudate, realizarea artistică, însă, e departe de orice merite pe care le întâlnim în bula de care degrabă ni se face dor după cele două ore deconcertante de spectacol.

SC Medi Magnes SRL cu sprijinul Teatrului Nottara

Urzeala lui Prospero

de Claudiu Romila, după opera lui William Shakespeare

Regia: Claudiu Romila
Asistența de regie: Simina Maria Romila
Muzica: Mircea Kiraly
Scenografia: Simina Maria Romila
Coregrafia: Dana Porlogea
Mixaj sunet: Dana Porlogea

Distribuţia:Prospero, Macbeth, Regele Lear, Romeo, Iago – Claudiu Romila
Ariel, Ofelia, Emilia – Teodora Calagiu
Catarina – Nuami Dinescu
Cârciumăreasa, Desdemona, Lady Macbeth, Julieta –  Dana Porlogea
Petruchio, Hamlet, Launcelot, Othello – Vlad Gălățianu
Richard III, Groparul, Bufonul, Moș Gobbo – Mircea Teodorescu

Durata: 2h

Un gând despre „„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

  1. Ați „analizat” comedia propusa de noi, cu „rigoarea” aplicabila unei tragedii shakespeariene… O greșeală comuna tuturor „criticilor” începători care se grăbesc sa-si etaleze „limbajul” caustic în dauna unei priviri obiective asupra unei producții care provoacă rasul sănătos, natural și nu ca o consecință a „umorului involuntar”… Apropo, expresia este atât de cliseistica!…. Pana acum, aprecierile celor aproximativ trei sute de spectatori, cât a înregistrat spectacolul, va contrazice comentariul răutăcios, stimata „critica de teatru”…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: