De multe ori întindem gâturile tânjinde spre experienţele şi vieţile altora dintr-un altundeva ce ni se pare imposibil de reprodus în timpul şi spaţiul nostru. Fie că jinduim spre trecutul de glorie al sălilor de bal zumzâind a charleston sau la rochiile ample foşnind în ăaşi de vals, fie că zburdăm cu imaginaţia pe suprafeţele unor planete lipsite de gravitaţie, cu câte doi-trei baby Yoda drăgălaşi foc rotind în jurul nostru, acest sentiment de neapartenenţă la aici-ul şi acum-ul ce ne-au fost date e un ghimpe care zgândăre multe minţi. Poate cel mai acut sentiment de Uf! şi Ah! Îi traversează pe cei ale căror dorinţe se leagă de realităţi palpabile; acel dor de ducă într-un alt loc din acelaşi prezent. Cu toţii am vrea ca măcar din când în când, măcar o dată, să încercăm şi altceva decât ne oferă graniţele rutinelor; un zdup de câteva ore într-o lume măcar puţin diferită decât cea pe care o numim generic viaţa noastră.
Performance-ul „Vitrine imposibile” e un construct ce face posibilă această teleportare pe cale artistică. Atât personajele cât şi întâlnirea cu ele, cadrul interacţiunii, receptarea, gravitează în jurul ideii de tentare a imposibilului şi transformarea lui în plauzibil. Precum expresia mirată din bancul în care un om vede pentru prima dată o girafă şi exclamă „Aşa ceva nu există!”, la fel de bogată în sensuri este această metaforă artistică în care focusul nu e concentrat doar pe o singură parte a convenţiei.
Mai întâi este ideea acestor „personaje imposibile” pe care le leagă nu doar bizareria existenţei lor, ci şi un strop de umor, isteţimea, câte un mesaj în care se amestecă şi duioşie, dar şi cruzime, şi emoţie, şi umor şi un gând care să te însoţească pe străzile cam întunecate ale oraşului în drum spre casă. Copilul nenăscut care cunoaşte bine lumea înainte de a-şi începe viaţa şi cu toată inocenţa şi seriozitatea ajunge la concluzia că alege să nu se nască în aşa o lume. Răul întruchipat capturat într-o vitrină de unde se disculpă pentru toate păcatele ce i-au fost pe nedrept atribuite, pentru ca la final să se prezinte cu adevărata sa identitate – cel care nu a făcut altceva decât să ne ofere posibilitatea alegerii, opţiunea pe care punem atâta preţ. Omul complet, complet fericit care trepidează de energie şi optimism în spatele unui păr blond-pai ca de plastic şi a machiajului rogvaiv de pe faţă, citind cu vervă de prezentator de emisiune-concurs din prime time reguli pentru fericire decupate, parcă, din cărţi motivaţionale best sellers, doar pentru a mărturisi trist şi înfrânt că simte, totuşi, durerea şi doar o machiază şi o ascunde în spatele zâmbetului larg, aşa cum facem cei mai mulţi dintre noi, de fapt, pentru a trece drept funcţionali şi ok.
Apoi receptarea acestui act artistic în trei părţi. Nu mai eşti un spectator în siguranţa întunericului sălii de spectacol, între mulţi, mulţi alţii. Cu o pereche de căşti, afară, pe Calea Victoriei, printre maşinile care se aud pe fundal şi trecătorii care se mai opresc miraţi sau se mai ciocnesc de tine dacă le stai în cale, priveşti de la câţiva centimetri uneori, ochi în ochi, aceste fiinţe abstracte. Ideile sunt întrupate într-un realism-fantastic gândit în amănunt de Iulia Grigoriu şi transpus prin scenografia Alexandrei Lupeş, costumele şi machiajul realizate de Sofia Iorga Miric. Eşti înăuntrul şi, totodată, înafara poveştii. Pe de-o parte ai sentimentul de intimitate redat prin auz, antifonarea prin care căştile te decupează din zgomotul străzii şi felul foarte personal în care ţi se adresează aceste entităţi foarte de treabă. Pe de altă parte, câmpul vizual nu mai e la fel de bine protejat de bruiaje; eşti atent, priveşti dincolo de geamul vitrinei, dar inevitabil privirea periferică înregistrează lumina unor faruri, un cărucior împins în grabă de o mamă, un curios care se aşează lângă tine şi face pe furiş o poză, lumea, aşa cum e ea, devine parte din spectacol şi completează acestă imposibilitate despre care vorbeşte această experienţă. Este, de fapt, imposibil să te sustragi, chiar şi pentru şaizeci de minute, realităţii aşa cum e ea. Puterea convenţiei, însă, e atât de impresionantă tocmai pentru că reuşeşte să integreze realitatea în artă şi să combine eclectic şi cu sens, cele două estetici – cea urbană, incontrolabilă, şi cea teatrală, pusă în rama spectaculară.
Cele trei monoloage au consistenţe diferite din punct de vedere al scenariilor. Se simt zonele de intres ale Cleopatrei Constantinescu, Sever Bârzan şi Radu Iacoban şi liantul dramaturgic prin care Iulia Grigoriu le-a conciliat într-un numitor comun. Echilibrul întreglui parcurs e bine drămuit, însă. În prima vitrină textul e punctul forte şi rămâi pe gânduri la întrebarea inocentă a Copilului nenăscut: „Când ai auzit pentru prima dată muzica?” sau surâzi la o trimitere culturală precum: „Nu citiţi existenţialiştii că te fac depresiv. Chiar, cum e să ai depresie?” Nicoleta Hâncu jonglează foarte candid cu luciditatea ascuţită şi duioşia infantilă. Îi asculţi argumentele şi pe minut ce trece strada se diluează undeva în spatele tău şi rămân semnele de întrebare puse verde în faţă şi o emoţie frisonantă. Apoi recitalul lui Ionuţ Grama atenuează un text mai puţin ofertant. Înşiruirea jocurilor de cuvinte care îl au ca personaj principal pe dracu’ devine repetitivă şi abia concluzia ridic miza. Prin jovialitatea sa cuceritoare, cu o mimică lejeră, dar bine articulată, micro-expresii cu farmec şi nuanţe de gând, auto-ironie şi o corpolitate folosită atât cât să caracterizeze personajul, acest Rău întruchipat este cel mai bine pus în valoare prin interpretarea actoricească. Omul complet, complet fericit are cele mai bogate elemente de regie şi o interpretare în care cele două planuri sunt delimitate cu maxim de efect – omul plastifiat de atâta fericire mimată şi adevărata faţă a ratării sunt extrem de atent şi subtil exprimate de Codrin Boldea. Sentimentul de stânjeneală în faţa paiaţei pe care o recunoaştem cu uşurinţă ca arhetip al showman-ului fals ce spune platitudini citite de pe foi e curmat cu blândeţe odată cu trecerea lină în umanitatea înfrântă a celui din spatele măştii pictate colorat.
„Vitrine imposibile”, performance-ul Vanner Collective e o experienţă care pentru o oră te face să trăieşti în acel dincolo, în acel altundeva spre care întinzi gâtul tânjint. Te simţi afară, eşti înconjurat de înăuntru, eşti aici şi acum, despărţit de un geam protectiv/restrictiv de viaţa acestor personaje care există şi nu prea. E altfel, e emoţionant, e haios, e incitant, e mai puţin confortabil decât în scaunul cald de la teatru, e mai viu şi te pune pe gânduri pe mai multe paliere pentru că nu e doar o poveste spusă frumos.
Vanner Collective
Vitrine Imposibile
Regia: Iulia Grigoriu
Costume și machiaj: Sofia Iorga Miric
Scenografia: Alexandra Lupeș
Actori: Nicoleta Hâncu, Ionuț Grama, Codrin Boldea
Dramaturgi: Cleopatra Constantinescu, Sever Bârzan, Radu Iacoban, Iulia Grigoriu
Compoziție univers sonor: Adrian Piciorea
Univers lumini: Daniel Buglea
Asistență scenografie: Roxana Mancaș
Durata: 1h
Proiectul „Vitrine Imposibile” a fost co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București – Oraş deschis 2021. Proiectul este realizat în parteneriat cu Centru pentru Tineret al Municipiului București, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Galateea Contemporary Art, 1001 Arte, Nemțoi Gallery, Teatrul Nottara, J’ai Bistro, Teatrul LUNI de la Green Hours, GDS, Bistro by Green Hours.
d'E-pîn-geac 