Aşteptările pe care le avem ne modelează realitatea. Imaginarul nostru, entuziasmul sau reticenţa în care învăluim, ca într-un abur al minţii, experienţele pe care urmează să le trăim, ne predispun la dezamăgire sau mirări dintre cele mai spectaculoase. E firesc să îţi faci gânduri şi vezi cu ochii minţii cum va să fie ce ai să „păţeşti”; oameni suntem. De cele mai multe ori visul e cu mult mai plăcut decât realitatea şi atunci preferi să te înveleşti până peste cap cu o plapumă groasă de blazare care să te ferească de căderi şi tristeţi. Dar şi când se întâmplă ca de nicăieri să se întâmple o neaşteptată fericire, plutim pe umerii acestui triumf zile lungi şi frumoase.
Aşteptările în sala de spectacol sunt cel mai greu de înfrânat. Zumzetul din jurul unui spectacol, box office-ul artiştilor, faima piesei, un ghem întreg de experienţe anterioare şi zvonuri de marketing care gravitează în jurul actului artistic îţi construiesc un castel de nisip numit orizont de aşteptare. Îţi doreşti cu siguranţă să te bucuri la teatru. Se poate întâmpla să mergi şi cu reticenţă, dar prea rar se întâmplă asta. Iar când toate elementele spectacolului converg spre promisiunea unui eveniment important, nu ai nicio şansă de a intra neutru pentru a te lăsa pur şi simplu uimit de ce vezi.
„Cabaret” în regia lui Răzvan Mazilu, montat la Teatrul Odeon este în mod cert un spectacol aşteptat şi anticipat; un eveniment pe care ţi-l doreşti a fi cât mai fantastic. Şi într-o proporţie generos majoritară chiar aşa şi este. Dacă ar fi fost un titlu mai puţin cunoscut, dacă echipa creativă nu ar fi avut succesele şi realizările pe care nu le putem uita la intrarea în sală, dacă nu am fi avut imaginile devenite cult ale songurilor din film, dacă, dacă, dacă… nu mai exista nicio umbră care să ştirbească procentul reuşitei. Dar spectacolul conţine tot acest bagaj voluminos al aşteptărilor unui public care ştie exact de ce vine la teatru. Şi atunci, acel colţ de neîmplinire se proiectează asupra întregului spectacol şi retează tocmai turnul castelului de nisip al orizontului de aşteptare.
Construcţia scenică are cu siguranţă consistenţă şi un concept solid. Decorul Sabinei Spatariu, bazat pe aglomerare de elemente eclectice neo-kitsch, baroce şi flamboaiante, dă sentimentul de reflexie a unei lumi aflate între două timpuri. Într-un limbo perpetuat orbeşte în decadenţă înmuiată în gin, omenirea face efortul de a ignora sfârşitul umanităţii bestial şi atroce care se instalează cu zgomot de cizme mărşăluind şi imnuri răstite. Costumele lui Răzvan Mazilu sunt un spectacol în sine – pline de farmec, declarat excesive, luxuriante, expresive prin detalii, surprinzând caracteristica dominantă a personajului sau a momentului printr-o mică nuanţă fie ludică, fie duioasă – de la mireasa-vază înecată în flori şi până la haina din euro de la momentul „Money, money, money” sau la decolorarea treptată a costumelor purtate de Herr Schultz, odată cu pierderea absurdă a statutului. Coregrafia lui Răzvan Mazilu e dinamică, are accente care punctează cu umor songurile bine-cunoscute, iar din punct de vedere tehnic e interpretată fără abateri. Momentele de sincron funcţionează bine, scena e folosită uniform, lighting desing-ul decupează punctele de interes, ştii să fredonezi muzica, câte un mic detaliu îţi fură privirea, totul ar trebui să fie ideal. Şi, totuşi, nu e.
Poate că motivul nu ţine exclusiv de un orizont de aşteptare pretenţios, ci şi de o verigă mai puţin solidă în această împletitură complexă de bonomie şi teroare. Iar acest neajus ar putea fi contorizat în contul distribuţiei. Există doi poli magnetici ai performanţei între care gravitează întreaga trupă. Pe de-o parte se află Mihai Smarandache – un Maestru de ceremonii versatil, cu chip de Joker (cel din animaţia originală, considerat cel mai bun), ubicuu, mobil în mijloace, seducător atunci când vrea, pentru ca în secunda următoare să bubuie o ameninţare ce te încremeneşte în scaun, cu un côté feminin bine controlat, undeva pe muchia dintre caricatură şi pansexualitate, cu o carismă ce pur şi simplu devine motorul spectacolului şi pare că e cel ce mişcă totul în scenă.
La polul inactiv se plasează tocmai cuplul central. Silvian Vâlcu are o apariţie cu adevărat desprinsă dintr-o Americă încă pitorească din prima jumătate a secolului trecut; arată ca un Clifford Bradshaw de la primii paşi în scenă, de la prima replică. Apoi insistă întreg spectacolul pe aceeaşi coardă a inocenţei şi a naivităţii, pe un ton aproape plângăreţ şi pe un zâmbet ca de reclamă impregnat pe chip, cu stângăcii mai degrabă personale decât ale personajului. Ioana Mărcoiu, din păcate, rămâne departe de Sally Bowles şi reprezintă schematic ceea ar trebui să fie personajul. Şi momentele de glorie ale spectacolului ar trebui să îi aparţină. Nu se întâmplă deloc aşa, chiar dacă „Mein Herr” a fost ajutat de inserturi şi gag-uri şi chiar dacă s-a construit un build-up consistent pentru „Life is a Cabaret”. Crisparea ei, drumurile lăsate la jumătate de fiecare dată, încrâncenarea şi imposibilitatea de a stăpâni scena sunt suficiente pentru ca tot constructul din jurul său să nu atingă performanţa pe care şi-o propune.
Gabriela Popescu combină foarte precis dozele de umor şi dramatism, Antoaneta Zaharia are o voluptate pe care o impregnează cu un strop de vulgaritate atât cât să aibă haz, Eduard Trifa e cel mai plauzibil german, iar Vlad Bârzanu pare că se bucură cel mai mult de rolul său şi se decupează cel mai consistent din trupa de cabaret. Un alt moment de performanţă este cel pe care Ionel Mihăilescu îl construieşte în registru dramatic de această dată. Aşezat pe un scaun, cu o portocală în mână, pune de-o parte mijloacele personalizate pe care le stăpâneşte şi le foloseşte din plin până atunci, renunţă la tonurile înalte şi la frazarea incantată, la gesturi largi şi, cu linişte şi multă, foarte multă sinceritate artistică, aduce Lacrima pe scenă şi în sală; o măsură greu de ponderat între demnitate, frică, tristeţe, furie, resemnare şi umanitate – asta reuşeşte Ionel Mihăilescu să concentreze în câteva minute pe scenă.
Imaginea de final iconică este frisonantă şi va funcţiona de fiecare dată – citatul, conştient probabil, această fragilitate expusă în lumina crudă a spotului de urmărire, metafora apocalipsei umanităţii care s-a întâmplat deja în lagărele naziste, este imaginea ce curmă frust receptarea relaxată a unei seri cu muzici-şlagăr şi ridică miza spectacolului. „Cabaret” la Teatrul Odeon este un spectacol în care există aproape tot ce e nevoie pentru a fi un spectacol-eveniment. Acel „aproape”, însă, face o mică diferenţă cu acelaşi efect sâcâitor al unei piese de puzzle lipsă pentru un posesor de OCD.
Teatrul Odeon
Cabaret
libretul de JOE MASTEROFF
după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood
Muzica JOHN KANDER
Versurile FRED EBB
Distribuţia:
Sally Bowles – Ioana Mărcoiu
Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache
Clifford Bradshaw – Silvian Vâlcu
Fraulein Schneider – Gabriela Popescu
Herr Schultz – Ionel Mihăilescu
Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia
Ernst Ludwig – Eduard Trifa
Trupa de la Kit Kat Club
Rozi – Meda Victor
Frenchie – Maria Alexievici
Lulu – Cristina Danu
Texas – Anca Florescu
Bobby – Vlad Bîrzanu
Viktor – Cezar Antal
Max – Marian Lepădatu
Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi
Moment Two Ladies (Cu două): Meda Victor / Maria Alexievici, Vlad Bîrzanu / Cezar Antal
Solo Married (Nuntă): Cristina Danu / Anca Florescu
Solo Maimuța: Cristina Danu / Anca Florescu
Orchestra:
Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă
Regia, coregrafia, costumele – RĂZVAN MAZILU
Decorul – Sabina Spatariu
Light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca
Traducerea textului – Carmen Stanciu
Traducerea songurilor – Alex Ștefănescu
Pregătirea și direcția muzicală – Maria Alexievici
Concept make-up – Ioana Roman
Asistent coregrafie – Monica Petrică
Asistență costume, accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)
Asistent scenografie – Andrei Șova
Managementul orchestrei – Corina și Alexei Țurcan
Corepetitori – Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu
Regia tehnică: Dan Iosif
d'E-pîn-geac 