Era 15 septembrie când, prin ceaţa lacrimilor, dibuiam tastele pentru a scrie aceste rânduri. Era 15 octombrie când rândurile au ieşit de sub tipar în paginile Revistei Timpul. Şi pentru că am avut întotdeauna siguranţa că am destul timp pentru a scrie acest portret altfel decât printre lacrimi, îl preţuiesc într-atât încât să îl adaug în seria Chipurilor de aici.
„Pe scena Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” din Bucureşti turnanta roteşte inventiv spaţiile de joc imaginate bogat de Viorica Petrovici. Costumele, ce de asemenea îi aparţin, colorează lumea vibrantă a Londrei începutului de secol XX, iar forfota pestriţă din acel atât de specific gutter, echivalentul mahalalei autohtone alternează cu mişcările calculate şi niciodată însoţite de efort ale nobilimii imaculate. Spectacolul „My Fair Lady”, adaptarea lui Alan Jay Lerner, care semnează şi libretul, după piesa „Pygmalion” de G. B. Shaw, pe muzica lui Frederick Loewe, în regia lui Ion Caramitru este o celebrare a farmecului regăsit al unui clasic cât se poate de tonic şi plăcut. Acelaşi lucru se poate spune fără nicio rezervă şi despre interpretul principal, nimeni altul decât regizorul în persoană. În rolul posacului şi încăpăţânatului Henry Higgins, savantul ce descoperă că există şi sentimente, pe lângă nuanţele vocalelor şi consoanelor ce i-au capitonat viaţa, Ion Caramitru are o prezenţă scenică aproape magnetică; cu farmec şi aparent fără efort, cântă, dansează şi o cucereşte nu doar pe Eliza Doolittle, ci şi întreaga sală odată cu ea.
Aşa ar fi arătat un fragment dintr-o cronică despre ceea ce nimeni nu putea anticipa a fi ultimul spectacol cu numele lui Ion Caramitru pe afiş. La fel de elegant şi drept, aşa cum apărea în fracul victorian, a plecat şi ne-a lăsat ca seduşi de o mirare atât de proprie teatrului. Sentimentul de tristeţe este mai copleşitor decât, poate, l-am fi crezut. Nu ştiam că va fi atât de greu pentru că nu ne gândeam la acest moment. Părea neverosimil să îl trăim atât de curând. Şi, totuşi, nu imprevizibilul este ceea ce ne face să rămânem cu ochii în gol, scuturând capetele a neîncredere în faţa acestui adevăr de viaţă şi de moarte. Pentru sfârşit suntem mai mult sau mai puţin pregătiţi fiecare dintre noi. Ce ne uneşte în tristeţe şi regret e că nu ştiam, de fapt, cât de prezent e Ion Caramitru în vieţile noastre legate de teatru. Pentru mulţi dintre noi Ion Caramitru e punctul fix pe care ne sprijinim. E, într-adevăr excepţional, ca un singur om să fie centrul de echilibru al unei întregi bresle. Şi, poate, doar el ştia asta. Şi pentru acest motiv se lăsa iubit şi urât cu atâta patimă. Pentru câteva zile Ion Caramitru, prin plecarea sa de această dată, ne-a mai adus încă o dată împreună – aşa cum o făcea an de an cu braţele deschise, zâmbetul revederii şi un pahar de şampanie în mână la Gala UNITER. Şi poate de această dată nu ratăm ocazia acestei reuniuni de familie şi ne recunoaştem mai sincer meritele, locul, îndatoririle, vina şi menirea.
Despre reuşitele sau insuccesele pe care le-a avut în funcţiile publice deţinute s-au spus şi s-au discutat multe. Dincolo de teorii ale conspiraţiei, de şuşoteli sau presupuneri, de tonuri ridicate şi alarmiste care arată cu degetul doar înspre aparentele greşeli, rămâne moştenirea culturală pe care Ion Caramitru o lasă, nici nu se ştie cui. O uniune de creaţie de tradiţie, un Teatru Naţional reconstruit şi o listă întreagă de monumente înscrise în patrimoniul UNESCO, multe salvate de la dispariţie. Şi dacă doar la atât s-ar „rezuma” meritele funcţiilor sale şi tot s-ar cuveni să plecăm frunţile în tăcere în semn de respect.
Despre Pino ştiu familia şi prietenii lui cum a fost. Delicateţea şi bunul simţ de a-şi păstra viaţa particulară pentru sine l-au însoţit până în ultima clipă. Gestul familiei, neînţeles de majoritate, de a nu depune în foaierul Teatrului Naţional trupul neînsufleţit pentru un ultim omagiu ţine de aceeaşi discreţie ce l-a caracterizat. A fost un om credincios, iubea obiectele vechi din lemn, juca tenis şi îi plăceau cuvintele speciale. Asta e tot ce ştiu eu despre omul pe care am avut ocazia să îl întâlnesc de prea puţine ori, dar care de fiecare dată mi-a transmis o familiaritate caldă îmbinată cu un respect emoţionant. Strângerea de mână oferită la finalul Galei UNITER din 19 iulie şi privirea lui spre Sala Mare a TNB care în curând îi va purta numele, sunt cele două imagini senzoriale pe care îmi permit să i le iau drept amintire.
Despre Ion Caramitru actorul s-au scris cronici, articole, portrete şi cărţi. Şi cum aceste rânduri trebuie să fie mai personale decât o simplă trecere în revistă a multelor sale merite şi premii, am să aleg fotogramele din roluri care prin prisma subiectivităţii mele obiectivate formează o schiţă cât mai fidelă. Lipsindu-mi pentru acest crochiu ustensilele necesare pentru a-l pune în pagină pe Hamlet însuşi, studiul va rămâne, probabil, neterminat. Pornesc de la hoinăreala abulică a unui soţ în costum alb ce după o noapte nebună la masa de joc vine câştigător acasă pentru a-şi găsi soţia sub molozul bombardamentelor în braţele altuia din „La porţile albastre ale orașului” şi vria nebună, atipică, contradictorie care îl conduce pe frontul unde aruncă grenade ca pe mere spre duşmani. Un profesor pe care orice elev şi-ar dori să îl aibă, plin de umor, răbdare şi nonconformism, cu un suflet al lui căruia îi dă voie şi să se îndrăgostească matur în rolul lui Socrate din seria de succes Liceeni. Chipul geniului şi al suferinţei transfigurate pe pânză într-un Ştefan Luchian intrat în paginile de Istorie a Filmului Românesc – de la tânărul liber, cu ochii arzând de indignare la absurditatea unui sistem de valori pe care nu le putea accepta, la făclia ce pâlpâia, abia, în privirea amorţită de boală, dar care a continuat să reziste prin arta sa.
În teatru, ludicul şi vinovatul iubit întârziat Yuri Zvonariov în Sorry, un Eduard al III-lea lucid şi feroce, un Regizor care transforma replicile didactice ale lui Pirandello în mirări şi lecţii de teatru în Şase personaje în căutarea unui autor, un Prospero buimac şi ciufulit care ordonă la loc în matcă firea lucrurilor printr-o incantaţie ca o formulă matematică în Furtuna, un Shylock mucalit şi umil ce suferă până la capăt pentru credinţa sa în Neguţătorul din Veneţia… poate, cel mai frumos rol ce nu i-a fost încredinţat de niciun regizor, ci hăruit, e acela de rostitor de Eminescu şi Nichita Stănescu. Versul eminescian va tăcea de acum pentru un timp; o parte din deplinătatea spunerii lui a plecat, puţin, să îl însoţească pe Ion Caramitru.
E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem. Ion Caramitru este, în continuare, punctul fix al unei bresle; încă ne uneşte în mirarea lipsei pe care de fiecare dată ne e greu să o credem. Şi, din când în când, îi auzim parcă vocea, îi surprindem, parcă, zâmbetul pe chipul unui necunoscut de pe stradă ori îi simţim mâna între palme, într-un ultim gest de rămas-bun. Cu bine!”
https://revistatimpul.ro/ion-horia-leonida-caramitru-pino-sau-zambetul-trist-al-despartirii/
d'E-pîn-geac 
Un gând despre „Ion Horia Leonida Caramitru – Pino sau zâmbetul trist al despărţirii”