„Toată liniştea din lume”, din tine şi din sala de teatru

         E bine când e linişte. E plăcut. De cele mai multe ori suntem singuri înconjuraţi de linişte şi avem sentimentul că odată cu pauza sonoră şi lumea întreagă s-a oprit puţin. O linişte în doi poate fi cel mai dens moment al unei poveşti de iubire. O linişte solemnă poate fi un semn profund de omagiu. Liniştea din sala de spectacol, la final, înainte de aplauze, e rară şi de neuitat. Dilatarea timpului şi amplificarea emoţiei personale cu fiecare nouă respiraţie a spectatorilor adunaţi într-un ghem de sentimente, nemişcarea, privirea spre înuntru, amorţirea reacţiilor, liniştea personală care nu îşi cere scuze în faţa tăcerii colective, acest tăvălug de stări topite într-un împreună acut, e cea mai tulburătoare experienţă pe care o poţi avea într-o sală de spectacol, preţ de 3,4,5…nici nu mai ştii câte minute.

            „Toată liniştea din lume” de Mihalea Michailov şi Radu Apostol nu e doar o monodramă despre o mamă singură a doi băieţi, dintre care unul suferă de autism sever; nu e doar un one-woman show în care Katia Pascariu face o adevărată performanţă. Spectacolul regizat de Radu Apostol la Centrul de Teatru Educaţional Replika e aducerea împreună a unui subiect dur, povestit cu delicateţe şi poezie într-un scenariu foarte atent articulat, într-o formă teatrală în care convenţia artistică potenţează nu doar fiorul tramei, ci şi mijloacele de expresie ce completează rotund şi bogat toată experienţa la capătul căreia simţi foarte personal şi prezent ce înseamnă toată liniştea din lume; presiunea ei, durerea ei, frumuseţea ei, responsabilitatea ei, neputinţa ei şi aşa mai departe.

            Există rare ocazii în care cel mai semnificativ gest pe care îl poţi face e să taci. După aproape două ore, o sală întreagă tace întru mulţumire pentru trezirea cu blândeţe artistică a conştiinţei. Iar când începem să vorbim, o facem puţin diferit. Mai cu băgare de seamă. Iar în priviri rămâne ceva din gândul viu primit în dar după ce am asistat neputincioşi, la fel ca în viaţă, la tragedia unei Mame. Mama-arhetip, Mama cu adevărat super-erou fără mantie, cu vânătăi pe trup şi branulă şi perucă ce îi ascunde urmele lăsate în corp de un tratament nociv, Mama-arc aşa cum Katia Pascariu o intrepretează fără niciun moment de respiro, de la început până la sfârşit. Nu e deloc uşor de asimilat această experienţă; ştii că ai văzut, poate, cel mai tulburător spectacol din ultimii mulţi ani, recunoşti toate calităţile artistice, eşti recunoscător pentru umanitatea pe care a răscolit-o în tine, dar apoi, când totul s-a sedimentat şi rămâne la suprafaţa gândurilor esenţa, mesajul, conştiinţa trează, îţi e puţin mai greu să priveşti zâmbitor în oglindă dimineaţa.

            O mamă se trezeşte în zori şi urmează rutina zilnică alături de fiii săi. Unul de 14 ani, Luca, singurul ei sprijin şi celălalt, Marc, de 16 ani, alături de care trebuie să facă o călătorie cu avionul – pentru tratament. Marc e cel care suferă de autism sever şi pentru a-l ajuta, pentru a-l proteja de sine însuşi, pentru a-i face reaitatea mai suportabilă repetă cuvintele cheie ale rutinei ca pe o incantaţie cu efecte miraculoase. Marc, mama, Luca, bună dimineaţa, pat, papuci, baie, periuţă, bucătărie, iaurt, fulgi, plasture, uşă, trepte, asfalt, leagăn, Regenon, maşină, centură, lanţ, drum, avarii, brăţară, căşti, doamnă, câine, bomboane, control, atingere uşoară, avion. Repetă pentru Marc şi pentru sine – pentru a nu se face linişte niciodată. Pentru că liniştea înseamnă moarte. Cu fiecare cuvânt se scuză, cu fiecare cuvânt rostit îşi face curaj, se asigură şi re-asigură că totul e bine, că totul e normal, că ce face e ce poate ea mai bine pentru copiii săi. Şi răzbeşte în această călătorie în care fiecare pas e un obstacol până la destinaţia finală. Cu adevărat finală.

            Indicaţiile de cod, micile hinturi presărate în text şi în desfăşurarea acţiunii sunt subtile, neostentative. Prinzi parcă din zbor un „hai, mama, că mai e puţin şi se termină” adresat lui Luca, dar refuzi să te gândeşti prea mult la ce vrea să însemne cu adevărat. Episodul în care eutanasierea lui Dodo, câinele bătrân de 16 ani, fix 16, e povestită cu asumare, vinovăţie şi durere, cureaua care a stat la gâtul lui şi care acum însoţeşte costumul colorat şi vesel al lui Marc, toate indiciile sunt acolo. Dar refuzi să ştii ce ştii deja. Mergi bucuros pe pistele false, fabrici scenarii alternative pentru că, asemeni Mamei, preferi să nu vezi evidenţa din faţa ta şi, pas cu pas, îţi spui şi tu, până în ultima clipă, „bravo, mama, bravo!” şi te bucuri de fiecare izbândă a acestor personaje atât de prezente în absenţa lor.

            Performanţa Katiei Pascariu e un cumul de concentrare, expresivitate, emoţie, gând şi intensitate cu toate adunate într-o încordare de arc ce plezneşte doar odată cu liniştea finală. Nu se cruţă, se aruncă până în adâncul dureros al acestui personaj-simbol şi foarte concret în acelaşi timp. Îi vedem pe Luca şi Marc prin ochii ei, reuşeşte să îi aducă nu doar în scenă, ci şi în conştiinţele noastre, micile supape, micile comentarii pe care abia dacă le şopteşte, sunt destinate a ne ajuta să facem faţă alături de ea călătoriei. Într-un crescendo abia perceptibil, frica, suferinţa, durerea, vinovăţia Mamei se strâng în spatele măştii sparte de forţă şi decenţă. Face tot ce trebuie să facă, într-adevăr totul, pentru a-şi cruţa copiii. Iar la final disperarea se sparge într-o linişte asurzitoare.

            Elementele de spectacol, detaliile din scenografia semnată de Gabi Albu – cele trei şiruri perfecte de câte treisprezece nasturi care până la final se împrăştie pe scenă odată cu descompunerea sufletului Mamei – decupajul spaţiului prin spoturi de lumină, muzica lui Alex Bălă care capitonează fin universul din spatele cuvintelor, ca un fond sonor al minţii Mamei ce refuză liniştea şi îşi umple tăcerile cu repetiţii de mici zgomote – tot constructul din jurul poveştii e jalonat de puterea de sugestie a câtorva elemente-pilon, pe care Radu Apostol le-a introdus rafinat şi cu puternic sens semnificant. Trolerul de care stă agăţat costumul pe umeraş e Marc, cel ce se poticneşte violent cu fiecare smucitură de mâner, „brăţara” care îl leagă la propriu de mama sa e prilej de mişcare-simbol, coregrafiată aproape, literele supratitării replicilor în engleză şi olandeză care se amestecă pe podea, lanţul încredinţat spectatorilor şi apoi tubul de plastic al perfuziei purtătoare de venin mortal, toate aceste amănunte spectaculare compun experienţa la capătul căreia liniştea ucide.

            „Toată liniştea din lume” e un spectacol-experienţă, un one-woman show performant şi poartă cu sens artistic o poveste şi un mesaj care strigă în faţa neputinţelor noastre. Emoţia şi raţiunea stau şi se privesc ochi în ochi, asemeni spectatorilor, de o parte şi alta a podiumului pe care Mama îşi conduce fiul spre linişte într-un du-te vino neobosit. Iar după ce luminile se sting brusc şi curmă o suferinţă doar pentru a o descarna pe o alta, tăcerea e cel mai potrivit deznodământ.

Centrul de Teatru Educaţional Replika

Toată liniștea din lume
de Mihaela Michailov și Radu Apostol

Distribuție: Katia Pascariu
Regie & lighting design: Radu Apostol
Scenografie: Gabi Albu
Spațiul sonor & muzica: Alex Bălă
Video: Elena Găgeanu
Mișcare: Paul Dunca
Afiș: Agata Tabacu