Şi a mai trecut un an cu speranţe şi frici. Şi am mai încercat să ne convingem că realitatea instalată e trecătoare; şi nu e aşa. Prezentul e cum e. Şi este ceea ce e. Am vrea să revenim unde eram acum aproape doi ani. Am vrea să treacă printr-o pocnitură de degete ale unui Prospero dibaci toată mâzga de boală şi neputinţe. Dar Prospero e doar un personaj neputincios. Şi nici vis, nici de iarnă, nici de vară nu e ce tot păţim. Aşadar, capacităţile personale şi colective de adaptare, pentru care specia noastră, sapiens-sapiens…sapiens, e atât de renumită ar trebui să îşi arate meritele la modul cel mai propriu – pentru a ne aduce tuturor aminte că fericirea nu e decât optică şi opţiune personală; aşa cum ar putea rezuma elegant un cinic.
Teatrul pare a fi din nou în avanpostul lumii şi încearcă, mai cu succes, mai cu eşecuri, să se schimbe suficient încât să rămână relevant, dar păstrând, totuşi, ceea ce îl păstrează teatru şi nu altceva. Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 31, cu subtitlul, destul de criptic, dar edificator RE/CREAŢIA, încearcă să ne păstreze laolaltă în jurul unui concept. Rămânem împreună la greu, adunaţi în faţa ecranelor personale, singuri în propria carapace de siguranţă, însă. Sărbătoarea nu poate să mai facă minuni online. Nici bucurie nu prea mai e. Şi atunci rămâne curiozitatea. Curiozităţile, mai bine spus – pentru că fiecare se miră din alte motive: noutatea, originialitatea, inovaţia, o uitare reactivată, opţiuni eclectice, aşteptări depăşite, aşteptări dezamăgite – să tot ai motive să îţi scormoneşti plăcerea de a fi curios, contratiat, de ce nu, uimit sau, poate, cucerit de neaşteptatele întâlniri greu de anticipat.
Opţiunile personale, niciodată unanim satisfăcătoare, m-au îndreptat în primele două zile către ceva vechi, cev nou şi ceva blue. Am revăzut imaginea unui spectacol a cărei spectatoare am fost la premieră: „Inima şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Ce scriam în numărul din octombrie al Revistei Amfiteatru, în urmă cu exact un an, a rămas valabil în memoria afectivă a receptării de atunci: „(… )un spectacol precum o poveste de iubire: cu entuziasme candide, cu jocuri scornite de inteligenţa unor copii poznaşi, cu umor cinic, cu autoironie dulce-amară, cu trădări, cu tăceri care îşi strigă neputinţa, cu crize, cu depresii, cu angoase, cu amintiri păstrate în imagini perfecte, cu accidente grave care mutilează suflete involuntar şi o fericire blândă care oblojeşte preparatele din carne. Estetica legant-percutantă a vorbelor bine drămuite în vers de către Dan Coman se întâlneşte pe scenă cu fantezia ludică a lui Radu Afrim, iar date-ul lor se concretizează într-o coabitare foarte bine ponderată. Lirismul dur şi abrupt, metaforele despre fluturele-labrador şi inimi şi cafea şi zăpadă şi desene de copil şi ritmul dat de cuvintele care se ciocnesc contondent în vers îşi găsesc jumătatea întregitoare în umorul foarte terre-à-terre şi imaginile plastice, vibrante, frumos de simple şi contrapunctele cinic-haioase.” Distanţarea impusă de ipostaza 2D a estompat mult din atmosfera ritmurilor vii din sala de spectacol. Montajul îţi obligă privirea să observe ceva şi doar ceva anume, panoramarea scenei e imposibilă, iar poemul scenic, în ansamblul său, rămâne promisiunea unei posibile întâlniri într-o realitate mai blândă.
Urmărind spectacolul „Dansul Delhi”, în regia lui Oskaras Koršunovas, de la OKT / Vilnius City Theatre, acelaşi sentiment de neputinţă şi frustrare în faţa unghiului de filmare a insistat să bruieze concentrarea dedicată receptării. Actori care construiau un ghem de relaţii deloc laîndemână, un text, tot poetic, dar foarte concret adus în scenă, situaţii de viaţă perindate ca în secvenţe ale unui dans al iubirii-moarte, priviri, tăceri, alternanţe de ritm, un reglaj fin al acestui joc minuţios construit şi, totuşi, remarcile rămâneau undeva de cealaltă parte a ecranului. O listă de calităţi detectate aproape mecanic, dar nicio şansă de comunicare cu respiraţia spectacolului. O experienţă neutră, jalonată de părerea de rău a imposibilei întâlniri.
Vizionarea online funcţionează în cote ceva mai optime atunci când vine vorba de spectacole văzute de demult sau nevăzute şi dorite. Cu cât acest timp pe care îl tot evocăm şi învocăm, de care ne legăm speranţe şi indignări, are răgazul de a-şi deschide cartea şi a-şi drege bagheta, devine Prospero şi ne atenuează relaţionarea cu ecranele atât de lipsite de imaginaţie. „Dineu cu proşti”, în regia lui Ion Caramitru, la TNB a fost o comedie cu succes la public de mai bine de zece ani. Săli pline, turnee, bilete scumpe. Fără a fi un spectacol de referinţă, bornă istorică ori prilej de roluri antologice, comedia franţuzească scrisă după reţeta ce nu dă greş, interpretată în cheie personală, are, chiar şi pe ecran, un farmec molipsitor. Râzi de unul singur în casă şi te bucuri sincer de ticurile profesionale ale lui Horaţiu Mălăele, pentru că funcţionează în contextul acestui text simplu, cu situaţii hilare. Bagajul emoţional contribuie şi el la o seară în care pur şi simplu te simţi bine, pe canapeaua ta, cu ecranul tău drept scenă.
FNT must go on şi o va face. La această ediţie preţ de încă o săptămână şi, aşa mai departe, an de an – online sau live sau hibrid, acest cuvânt cu sonoritate destul de înspăimântătoare, dar foarte utilizat recent, această formă-simbol de a ne pune una lângă alta sentimentele, temerile, supărările şi fericirile personale, rămâne punctul de regrupare al unei bresle ce învaţă din mers respectul, consensul, diplomaţia întru puterea de a îndura.
d'E-pîn-geac 