Jumătatea drumului este locul din care întrevezi linia de finish, deja, şi, totodată, începi să ai nostalgia începutului. Emoţiile primilor paşi s-au rarefiat, ştii ce ai de făcut, păstrezi energie pentru un sprint de copertă şi te gândeşti la momentul sărbătorii. E însă riscant să te relaxezi şi să te vezi deja învingător. Începutul şi finalul sunt impresiile care contează.
FNT 31 este abia trecut de mijlocul celor nouă zile. Spectacolele şi evenimentele îşi aşteaptă cuminţi rândul să intre în scenă, iar ecourile par a răsuna moderat şi cu decenţa impusă de momentul mai puţin festiv decât ni l-am fi dorit, datorat contextului global. Urmărim online înregistrări ale unor specacole cu data premierei destul de recentă, care au avut, în funcţie de noroc, şansa de a fi reprezentate de câteva ori în faţa publicului. Speranţa că mai e puţin, această dorinţă comună pe care o reiterăm de aproape doi ani, ne aduce în jurul gândului că nu peste mult timp vom putea viziona din sala de spectacol aceleaşi titluri pe care acum doar le trecem în revistă în forma lor 2D.
Ca la orice linie de start a unui eveniment major, şi la ediţia din acest an din mixul calităţilor spectacolelor din program se poate decupa o constantă moderată. Puţine entuziasme, multe posibilităţi şi câteva mirări crispante. Nu e nimic ieşit din comun, media aritmetică rămâne într-o zonă de confort, iar gusturile asumate funcţionează pe calea de consecinţă a intenţiilor declarate. E complicat de alcătuit un best of atunci când superlativele nu prea au cum să răsară din restricţii, frustrări şi frici. Nu ne aflăm într-o situaţie convenţională, suntem departe de una ideală şi în aceste condiţionări continuăm să existăm – „a fi” e performanţa însăşi.
Dintre spectacolele must see „Antigona” în regia lui Frederike Heller, la Schaubühne, şi-a confirmat statutul; o propunere contemporană, deloc ireverenţioasă, pornind de la o premisă creativă şi interesul bine ponderat pentru impact social şi componente artistice. Gradarea lină a ritmului întregului construct scenic denotă răbdarea de a explica publicului de secol 21 pe înţeles problematica unei familii despre care s-a scris acest „best seller” al Greciei antice, care pe bună dreptate pare a avea nevoie urgentă de suportul unor şedinţe de psihoterapie. Eşti momit în acest univers familiar şi intri cu paşi mici în poveste şi în convenţie. Aproape păcălit cu bună ştiinţă, interesul îţi e stimulat inteligent până când rolurile se schimbă la vedere cu forţă şi impact într-un concert în toată regula, ce ciocneşte energii şi personaje cu trăiri extreme.
La cealaltă margine a spectrului se află tot o tentativă de a traduce în termeni contemporani un text antic – „Bacantele” după Euripide, o rescriere de Maria Manolescu, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu, la Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa „Mihai Raicu”. Dorinţa de a moderniza cu orice preţ un scenariu care pare să aibă prea puţine în comun cu intenţiile conotative are ca rezultat un scenariu cel puţin bizar, speculativ, în care jandarmii veniţi cu duba se adresează zeilor cu „boss” şi progresiştii şi problemele minorităţilor şi busculadele de la proteste recente sunt amestecate cu un Dyonisos multiplicat şi un Pentheu cu apucături de politician corupt. Momentele coregrafiate în spirit ritualic, în care măştile populare româneşti şi cele sanitare se amestecă grotesc, efectele voit şocante precum cel în care testiculele lui Thiresias sunt extrase şi arătate cu ostentaţie, întreg spiritul eclectic, însă lipsit de măsură şi, de cele mai multe ori şi de sens, pare o joacă în care nu sunt luate prea în serios niciuna dintre problemele citate; e doar o curiozitate a unor copii poznaşi care vor să vadă cât de multe boroboaţe pot face până când îşi soct din sărite părinţii.
Cele mai multe dintre spectacole se menţin în zona necesarului, fără a înclina balanţa semnificativ. E drept e mai greu să te concentrezi la un monolog static precum „Après ski” – one-man show-ul ambiţios propus de Niko Becker la Teatrul German de Stat Timişoara – din faţa ecranului. Performanţa sa e datorată mai ales curajului de a-şi lua soarta artistică în serios şi de a încerca o demnostraţie de unul singur. Cu un text destul de dificil şi cu obligoul clar de a nu avea prea multe opţiuni de mişcare scenică, a reuşit să îşi jaloneze cele 50 de minute ale spectacolului prin gând şi expresivitate, cu o încredere în sine ce îi ţine loc şi de parteneri şi de regizor. O plăcere estetică de bun augur e adusă de „Steaua fără nume” montat de Cristian Ban la Teatrul „Maria Filotti” Brăila. Cu o ramă fresh în care Blanca Doba şi Ciprian Chiricheş ne sunt gazde din ipostaza Elevei Zamfirescu şi a unui Ichim transformaţi în cuplu comic şi un decor-metaforă pe care Cristina Milea îl imaginează ca pe un ceas-lună plină ce se transformă apoi într-un mecanism-spectacol în sine, priveşti cu plăcere povestea pe care cel mai probabil o cunoşti deja şi eşti dispus să îngădui stângăciile unei distribuţii care nu funcţionează în cei mai optimi parametri.
Borna de la jumătatea drumului a fost depăşită, maratonul continuă. Unele spectacole îşi trag sufletul în gloria de a fi bucurat spectatorii de dincolo de ecrane, iar altele se întorc şchiopătând oprite cu un buton de stop după mai multe sau mai puţine minute Unu dintre dezavantajele sau avantajele, de ce nu, ale acestui format digital e tocmai libertatea de a vedea oricând şi oricum spectacolele. Butoanele de pauză şi stop atât de lanîndemână sunt tentante; tocmai din acest motiv calitatea propunerilor trebuie să te convingă să nu le apeşi.
d'E-pîn-geac 