Când ajungi la un final, unul firesc aşa cum tot păţim în viaţă, există un moment suspendat de oboseală, linişte, părere de rău, bilanţ şi împlinire. Îţi reglezi respiraţia, ştii ce a fost bine şi ce nu a prea ieşit, ai sentimentul ciudat de confort şi alarmă dat de un lucru făcut asupra căruia nu mai poţi face modificări şi eşti deja cu gândul la secunda următoare. Nu ai prea mult timp pentru reflecţii. Înveţi din mers, te bucuri în goană şi, dacă păţeşti un necaz, tot în ritm susţinut îţi porţi şi tristeţea. FNT 31 deja a fost. E o amintire.
Ultimele patru zile din această ediţie online a Festivalului Naţional de Teatru au combinat, la fel de eclectic precum întregul program, vizionări ale unor spectacole ce alcătuiesc un puzzle ce redă, destul de fidel, imaginea unei vieţi teatrale transformate într-un melting pott de încercări, izbutiri, speranţe, dorinţe şi neputinţe. Realitatea atât de precară, nesiguranţele de tot felul în care gravităm mai conştienţi, mai speriaţi, ori mai resemnaţi îşi pune marca înfierată cu arsură de frică şi asupra felului în care facem teatru ori receptăm actul de cultură. Temele spectacolelor sunt mai sumbre, comediile devin groteşti, dramele sunt violente, iar morbul unui deznodământ trist pe care nu vrem să îl numim planează discret, dar constant asupra experienţelor noastre.
Printre spectacolele cu viziune personală transpusă scenic cu sens se numără „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Alex Bogdan, de la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava. Căutând firescul din existenţa bizarelor personaje ionesciene, inteţia de a motiva relaţiile in absurdis îşi găseşte o formulă scenică viabilă, consistentă, nelipsită de umor şi o atmosferă întunecată, însă bine articulată de acţiuni şi interacţiuni bine definite.
Intenţii bune par a fi stat şi în construcţia scenariului spectacolului de teatru labirint „Dekaroom” în regia lui Andrei Dinu şi Raul Hotcaş, de la Teatrul Municipal Baia Mare. Datorită ori din cauza vizionării unei înregistrări video experienţa acestui tip foarte personal de spectacol este cu mult diminuantă în intensitate şi sens. Întregul concept se bazează pe o interacţiune constantă, unu la unu cu spectatorul, pe o impresionare senzorială, emoţională şi intelectuală simultană ce nu poate avea loc în faţa unui ecran. Scenariul însuşi este adaptat condiţiilor actuale în care constrângeri de tot felul reduc acest periplu intim la observarea mai puţin implicată a unei poveşti rostite destul de monoton, cu obidă şi acuze, invective şi personaje care stârnesc mai degrabă disconfort decât emoţia unei experienţe reuşite.
Propunerea de modernizare pe care Ştefan Iordănescu a încercat-o la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad are soarta pe care mai toate tentativele de contemporaneiare a lui Caragiale o împărtăşesc. Un amestec pestriţ şi strident de personaje care vorbesc ca dintr-un secol de demult şi arată şi se poartă ca pe străzile de azi. Amalgamul de stiluri de joc, de semne cacofonice, de trimiteri culturale ce se vor a fi ironice, fumul, priecţiile şi muzica, scenografia parcă voit aleasă din sfera esteticii urâtului, însă minimalistă, parcă, nemotivat, costumele de toate felurile, toate drumurile deschise şi abandonate arbitrar rămân neîmpliniri. Actorii rămân la stadiul de ilustrare a unor caractere vagi, rostec vorbele cât pot de convingător, însă în afară de a duce acţiunea mai departe, la bun sâfrşit, nu reuşesc să suplinească neajunsurile unui concept generalist şi vag.
Spectacolul cu cea mai înaltă ţinută, atât prin calitate scenică, dar şi prin calitatea filmării, pare să fi fost „Oraşul cu fete sărace” ale cărui scenariu şi regie poartă semnătura lui Radu Afrim. Dramatizarea după nuvelele lui Radu Tudoran devine un spectacol-metaforă, un spectacol în care atmosfera joacă rolul principal. Simţi frigul prin puterea convenţiei, te emoţionează un cântec fragil, râzi în hohote, poate, de unul singur, la tine în sufragerie, la enumerarea câtorva „delicatese” din peşte, te impresionează o imagine ce îţi va locui, poate, visele câteva nopţi. Ai sentimentul paradoxal de plăcere estetică şipărere de rău de a nu fi în sală pentru a respira acelaşi ger cu femeile ce îşi sacrifică singura avuţie, trupurile şi sufletele sfârtecate de sărăcie şi foame, pentru un răgaz de linişte comună la gura unei sobe a cărei căldură le ţine loc de fericire.
Secţiunea „In memoriam Ion Caramitru”, oricât de ireală pare alăturarea acestor cuvinte, a reuşit să adune spectacole, interviuri, imagini şi ipostaze care să contureze mai mult decât o schiţă de portret artistic. Ultimele roluri, chiar dacă e încă greu a ne vine a crede că sunt înr-adevăr ultimele, împreună cu personajele cu chip tânăr şi aceeaşi carismă de care ne este dor, laolaltă cu gândurile şi energia din întâlniri şi dialoguri au încărcat de o emoţie, un respect, o tăcere ori un zâmbet trist întru aducere aminte un program devenit astfel mai consistent şi mai valoros.
În ultima zi din FNT 31, spectacolul invitat „Wałęsa la Kolonos” în regia lui Bartosz Szydłowski este o mostră de adaptare a tragediei antice a lui Oedip într-o cheie profund motivată, într-un context deloc arbitrar, cu o formulă scenică în care semnul şi convenţia nu sunt date la o parte în favoarea unui mesaj ostentativ. Simbioza dintre adresarea intelectuală, raţională şi trimiterea la o istorie naţională recentă şi mijloacele scenice folosite cu forţă de expresie şi măsura necesităţii funcţionează cu emoţie viscerală. Un Oedip modern, al cărui destin tragic e perpetuat peste timp şi spaţiu într-o Polonie ce poate fi căminul oricăruia dintre noi.
FNT 31 a fost. Aşa o spunem astăzi, aşa o vom spune şi peste câteva zile şi peste câţiva ani. Trecutul are nuanţe, însă forma lui rămâne fixă. Amintirile se nuanţează, însă. Memoria personalizează experienţele şi le pune în noi perspective odată cu aşezarea în straturi a noilor experienţe ce vin şi trec. Acest black mirror în care s-a transformat teatrul ne arată realitatea spartă în bucăţi cu margini tioase de însingurare şi frici. Cu răbdare şi pricepere, câteva zile petrecute împreună în spiritul teatrului pot acoperi cu o peliculă de solidaritate şi înţelegere crăpăturile pentru a putea vedea mai bine, cu toţii, imaginea acestui timp pe care îl numim prezent când deja ne va fi devenit trecut.
d'E-pîn-geac 