„Ale mele”: fricile şi însingurarea

Photocredit: Irina Ionescu

Singurătatea şi însingurarea. Cauză şi efect, fapt şi sentiment. A fi singur nu e doar o stare. Nu e nici un dat fatalist, nici o alegere. Poţi fi foarte singur în mijlocul unei mulţimi. Poţi să îţi doreşti singurătatea care te apără de zgomot. SIngurătatea are nuanţe. Însingurarea, însă, e un frig ce macină oasele până la măduvă. E cu mult mai tristă, mai profundă şi mai definitivă. E un ucigaş răbdător ce nu se grăbeşte să frângă destine şi să sugrume vise. Cu cinism şi fără milă, însingurarea ţi se cuibăreşte fără să o bagi de seamă în suflet şi minte şi te capitonează de ceilalţi. O singurătate în doi poate avea farmec şi poezie. O însingurare în pereche, însă, e la fel de frisonantă precum o condamnare pe viaţă.

Spectacolul „Ale mele” de Mădălina Stoica, în regia lui Raul Coldea, de la Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca, e o metaforă a unui spaţiu recluziv în care spiritul uman e pus în menghina însingurării. Un frate şi o soră îşi sunt unul altuia umărul pe care plâng cu demnitate şi prea multă maturitate suferinţa unei mame muribunde, până când ajung să tentee şi să înveţe iubirea unul pentur celălalt, unul de la celălalt. Şi un cuplu matur se izbeşte de conformismul unei vieţi lipsite de sens, de o desensibilizare în care singurul fel de a te mai simţi alive este sexul odronat de ea unul el obosit. Identităţile acestor personaje se schimbă derutant, chiar dacă cei doi actori – Doru Taloș şi Raluca Mara – le decupează clar prin gesturi, atitudine şi relaţie. Devine un joc de ghicitori să poţi identifica legătura dintre cei doi copii şi cei doi oameni în toată firea. Sunt, oare cei mari părinţii celor mici înainte ca ei să existe, sunt, oare, ei odată crescuţi sau nu există, oare, nicio legătură între fragmentele care se înnoadă sub ochii noştri.

Photocredit: Bogdan Botaş

În camera privită ca arhetip al claustrării, refugiului, intimităţii, coerciţiei, bărbatul/băiatul şi femeia/fetiţa nu sunt, de fapt, singuri. Alegerea introducerii celor trei siluete negre coregrafiate de Sergiu Diţă care se transformă, alături de Cătălin Filip şi Tavi Voina în alter-ego-urile întreite ale fricilor şi angoaselor celor doi protagonişti, adaugă încă un strat artistic şi metaforic acestui construct în centrul căruia se află atmosfera. Pauzele motivat elongate, frânturile de dialog, vorbele care ascund sentimente de care le e frică, intervenţiile acestor trupuri care povestesc prin mişcare ce stă ghemuit în sufletele prea temătoare de viaţă şi sentimente, eclerjul în clar-obscur, toate elementele spectaculare concură către acest punct fix, consistent, pe care se sprijină întreg angrenajul scenic: atmosfera.

            Acţiunile sunt o combinaţie funcţională de necesitate şi curiozităţi. Apariţia celor trei conlocuitori metaforici ai spaţiului umple golul dintre cuvintele rămase nerostite. Iar scenele de tandreţe în care încercările de iubire în necunoştinţă de cauză capătă multă emoţie şi sunt căptuşite de neputinţa constantă a oricărei speranţe. E apăsător şi deloc comod de urmărit acest spectacol în care miza e tocmai sondarea însingurărilor noastre. Un spaţiu închis îi ţine prozonieri de bună voie pe cei doi animus şi anima. Pot pleca oricând, dar niciodată motivele pentru a o face nu sunt la fel de bune ca cele care îi ţin pe loc. Îşi sunt unul altulia refugiu şi însingurare şi trăiesc bolnav şi bolnăvicios într-o relaţie greu de definit.

Photocredit: Bogdan Botaş

Performanţa actoricească îi aparţine Ralucăi Mara. Tensiunea constantă în care îşi conduce lucid personajele, vria unei tulburări pe care o construieşte tehnic foarte precis combinată cu sensibilitatea şi fragilitatea în faţa sentimentelor pe care ea e cea care le naşte doar pentru a le omorî – mijloacele bine stăpânite şi acel fior foarte autentic o fac să devină centrul de interes al spectacolului. Neutralitatea lui Doru Taloș o pune, încă, şi mai bine în valoare. Îi e contrapunct şi simpitatea pe care alege să o folosească în ton şi liniaritatea sa, par a fi o convenţie voită. Un joc aproape zgârcit în mijloace şi reacţii, alb cu doar câteva accente, tensionează şi mai mult atmosfera grea care se aşează cu greutate peste scenă şi sală.

            „Ale mele” este un spectacol ce ridică semne de întrebare cărora mintea să le găsească răspunsuri, însă o face adresându-se emoţionalului fiecăruia dintre spectatori. Memoria afectivă a zilelor mai puţin fericite din copilărie e zgândărită fără brutalitate şi zonele sensibile ale amintirilor noastre sunt dezvelite cu pricepere pentru a începe să doară măcar puţin. Este o experienţă ce îşi asumă riscul de a funcţiona personalizat, mizând pe un fond traumatic comun, pe fricile generalizate şi pe însingurarea pe care cu toţii o păstrăm într-un colţ întunecat al firii.

REACTOR de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca

Ale mele

de: Mădălina Stoica

regia: Raul Coldea

scenografia: Alexandra Budianu

coregrafia: Sergiu Diță

asistență regie: Dominik Mario Iabloncic, Robert Kocsis

cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Alina Mișoc/ Sergiu Diţă, Doru Taloș, Tavi Voina

Durata: 100 min

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: