It’s business! Totul a devenit afacere; jobul, familia care dă bine în poze care primesc Like, pisica pufoasă care creşte reach-ul, sexul ştim bine ce business vechi şi prosper e de când lumea, iar timpul e cea mai de preţ monedă forte care poate fi dată la schimb pe acţiuni pe o piaţă volatilă a mai-nimicurilor care ne momesc să le admirăm, poftim şi posedăm, indiferent de utilitatea lor. Suntem hamsteri conştiincioşi care aleargă cu sârg în roata de plastic a viselor; ne minţim că noi nu suntem uşor de păcălit, că suntem speciali şi ne strecurăm sb radarul vigilent al manipulărilor. Dar e inutil. Fiecare coş umplut în hyper-market, fiecare pereche de şosetuţe cu Elsa cumpărată pentur prinţesica noastră de acasă, fiecare melodie ascultată pe YouTube înseamnă încă o rotire în sectorul de cilindru al hamsterului din noi.
Iar produsele „de artă”, de cele mai multe ori, nu fac altceva decât să promoveze aceeaşi ipocrizie bănoasă. „House of Gucci” celebrează cu surle şi trâmbiţe acest zeu puternic, seducător, periculos şi cât se poate de pervers: comercialul care ne controlează şi coordonează vieţile de mici mamifere cuminţele, în cuştile noastre poleite cu sclipici. Filmul regizat de Ridley Scott care musteşte de nume mari şi legende în distribiţie, este imaginea artistică a ceea ce a devenit casa de modă Gucci: un brand scump, marcă a opulenţei, lipsit de consistenţă şi, uneori, chiar de bun gust; o mângâiere pe creştetul îmbogăţiţilor dornici să îşi afişeze avuţia prin şerpi de cristale pe papuci de plastic. Filmul e făcut pentru înţelesul şi placul lor.
Începând cu scenariul care stereotipizează personajele principale până la aplatizare şi până la montajul trunchiat, de neînţeles aproape, ce pare voit aleator şi neîngrijit şi de la coloana sonoră cheesy, previzibilă, ultra-recognoscibilă ce se doreşte a fi contrapunct şi motiv de umor ironic, dar încarcă strident şi mult prea ostentativ relanti-urile oricum suficient de melodramatice în sine, totul e construit excesiv în formă, cu minim de atenţie pentru conţinutul atât de ofertant, dealtfel. Mult aşteptata interpretare a lui Lady Gaga în rolul Patriziei Reggiani e o compoziţie căznită în care ochii rotunzi se măresc ori a implorare ori a furie, accentul italian devine mai important decât gândul replicii, iar expresivitatea constă în măiestria peruchierilor, ai costume-designerilor şi ai make-up artistului. O parada modei foarte reuşită, desigur, pentru un rol care se rezumă la câteva priviri umede şi rugătoare şi câteva furii demonstrative.
Adam Driver se rezumă şi el la două-trei expresii de marcă, proprie de această dată: derutat-gingaş, intransigent-neutru şi înfuriat-încurcat. Accentul îi dă şi lui ceva de lucru şi e atent să îl reproducă fidel, iar Maurizzio Gucci rămâne tipul plat şi şters care pe parcurs capătă doar ceva gust al puterii pe care, însă, nu îl speculează deloc actoriceşte, ci se mulţumeşte să păstreze o sobrietate artificială. Şi aceştia ne sunt eroii; vedetele poveştii. Doi actori talentaţi, care nu sunt puşi în valoare de scenariu, încadratură, regie ori montaj, dar pe care costumele stau impecabil şi coafurile pur şi simplu strălucesc.
Meritele „Casei Gucci” constau în personajele secundare. Jared Leto, sub latex şi proteze, irecognoscibil la propriu în rolul lui Paolo cel nătâng care şi-a lansat propria linie de haine concurentă şi a făcut multă vâlvă la momentul respectiv, frumosul cu ochi vii şi jucăuşi Jared Leto e sarea şi piperul acestei drame de familie obosite. Ludic şi neaşteptat, îşi construieşte o jucărie proprie de care se vede cum se bucură în fiecare clipă. Nu depăşeşte conturul acestui bufon trist care e comic în nefericirea lui. Are candoare şi e duios, e comic şi e tragic în neputinţele lui intelectuale acest Paolo-paiaţă. Jeremy Irons are o apariţie în care accentul britanic răsună atât de autentic printre bâlbâielile de „americană-italienească”. Un mic monolog despre ce înseamnă iubirea de tată, rostit cu intonaţie şi pauze, cu răbdare şi gând şi sens, clasic, „pe vechi” cum s-ar spune, ese’te suficient. El e născut nobil, are aristocraţia în sânge şi nu întâmplător locuieşte într-un castel.
Şi ar mai fi şi arta din acest film artistic, nu-i aşa? Arta poartă semnătura lui Al Pacino. Veteranul cu 81 de primăveri „prinse în buchetul vieţii” apare pe ecran şi odată cu el şi măiestria artei actorului. Accentul lui italian (pentru că pare ceva foarte important în film această pronunţie italienizată) e natural, gesturile nu sunt puse cu mâna de nimeni, ochii îi lucesc a idei în spatele vorbelor; îi înţelegi sentimentele şi motivele acestui personaj care glisează între un cap de familie iubitor şi un tiran ce conduce un imperiu cu egoism şi cruzime. E fermecător, te emoţionează când vrea el, erupe când nu te aştepţi, are o energie pe care nu o forţează, se miceşte sub ochii tăi când se recunoaşte înfrânt, are un ultim puseu de putere înainte de a ieşi din scenă ca un leu înjunghiat. Vezi toate stările prin care trece personajul său, nuanţate, jucate cu expresivitate, topite într-o formă ce derivă din interiorul atât de bine închegat în jurul unui nucleu de intenţii şi gânduri. Al Pacino se ia foarte în serios în acest film comercial şi transparent în ceea ce îşi propune. E un profesionist care îşi cinsteşte rangul şi o dovedeşte cu fiecare scenă.
„House of Gucci” e un film performant; în departamentul de marketing. O promovare impecabilă care şi-a meritat milioanele, probabil, investite. Produsul artistic, însă, împachetat frumos sub promisiunea poveştii reale din spatele imperiului Gucci e o minciună – de la calitatea în sine şi până la veridicitatea faptelor. E o poveste inspirată din evenimentele care au culminat cu asasinarea lui Maurizio cel furat e beţia puterii de către o fostă soţie geloasă, pe bună dreptate, căreia i s-a răpit tocmai puterea pe care o râvnea. Iară un rezumat ideal pentru o telenovelă de succes difuzată la ora 17:00, nu pentru un film de lung metraj cu pretenţii de Oscar.
P.S. Pseudo-spoiler alert! Dacă motivul curiozităţii de a vedea „House of Gucci” este prezenţa în film a co-naţionalei Mădălina Ghenea, nu daţi banii pe bilet. Căutaţi o poză cu ea pe platourile de filmare şi e suficient. Rolul său se rezumă la un plan general îndepărtat în care iese dintr-un magazin, înconjurată de fotoreporteri, face cu mâna şi intră într-o maşină în timp ce Al Pacino îi ţine portiera deschisă. Şi asta e tot – 20 de secunde de glorie.
d'E-pîn-geac 