Patriotismul e desuet şi periculos. Se confundă uşor cu naţionalismul, cu extremismul şi devine un motiv de polarizare al confraţilor. Drapelul şi imnul nu ne mai emoţionează. Mândria pe care ar trebui să ne-o inspire s-a diluat, iar tentaculele murdare, cu ventuze înveninate ale politicii ne transformă sărbătoarea în prilej de discursuri ale căror minciuni ne-am plictisit să ne prefacem că le mai credem. Patriotismul s-a transformat în petreceri cu mici, bere, ciolan cu fasole pentru cei mulţi sau o citare ironică şi cool pentru „tinerii frumoşi şi liberi”. Nostalgicii îngână refrene despre „clopote cântând reîntregirea” şi goruni ce foşnesc româneşte la Ţebea, memorate de la Cenaclul Flacăra, iar ia tradiţională e fashion.
Sentimentul meu de patriotism a existat dintotdeauna; de la poveştile pe care le ascultam cuminţită de curiozitate spuse de bunici, de la pozele colorate din „Povestiri istorice”, de la vacanţele prin ţară unde, nu ştiu de ce, mă impresionau la fel şi Lacul Sfânta Ana şi Cetatea Neamţului şi Biserica Neagră şi până la orele de Istorie. Generaţia mea ştie cine sunt Gelu, Glad şi Menumorut, chiar dacă are ceva dubii legate de „părinţii fondatori” ai Uniunii europene. Eu am învăţat cronologic, fără efort,ce s-a întâmplat la Posada în 1330, la 28 octombrie 1599, la Şelimbăr sau ce importanţă istorică are data de 9 mai 1877. Şi cântam frumos, în cor, cum trec batalioanele române Carpaţii, la fel cum, de Crăciun, „colindam de drag de oameni” şi „colindam de drag de ţară”. Şi am crezut mult şi sincer în mândria de a mă fi născut într-un anume loc, anume timp, anume neam, de a avea un anume trecut şi anume tradiţii. Am urmărit an de an, până ieri, evenimentele dedicate Zilei Naţionale şi am avut lacrimi în ochi prima dată când am intrat în Catedrala de la Alba Iulia, la fel cum mi se întâmplă oricând aud Imnul de Stat intonat în cinstea unui sportiv român. Aşa, cu doza mea de patetism, găseam motive de mândrie.
Dar cea mai autentică şi personală emoţie pe care o leg de 1 Decembrie nu ţine de niciun stereotip, de nicio formă exploatată comercial, de nicio lecţie învăţată la şcoală. În urmă cu 21 de ani, pe 1 decembrie, nu ştiam că asist la câteva ore ce aveau să îmi decidă viaţa. Aveam 12 ani şi părinţii tocmai deciseseră că sunt „destul de mare” pentru a avea un mic televizor în camera mea. Color. Cu o diagonală ce nu cred că depăşea cu mult 30cm, cu tub, desigur, era departe de performanţele pe care le ating acum gadgeturile râvnite de pre-adolescenţi. Dar atunci, pentru mine, era mult.
Şi seara, în loc să ne uităm ca orice familie tânără la Ziua ProTv, care tocmai aniversa 5 ani, cu Florin Călinescu şi mânuţele lui, cele două, scormonind prin munţii de cartoline pentru a extrage câştigători la concursul „Ciocolata Poiana”, ne-am înghesuit toţi ai casei în faţa micului televizor cel nou. La 20:30 începea „O scrisoare pierdută” în regia lui Liviu Ciulei. Pe Tvr1. Pe ecranul mic, nou-nouţ, am văzut spectacolul care de atunci, pentru mine, a rămas reper pentru ceea ce înseamnă teatru şi patriotism. Eu aşa sărbătoresc dragul de patrie şi limbă şi neam – ştiind pe de rost piesa lui Caragiale şi montarea lui Liviu Ciulei. De la firul care sare din mustaţa lui Ştefan Bănică atunci când spune „Vaaai!” în replică la „Vreo paişpce-cinşpce”, de la mâna pe care Aurel Cioranu o întinde spre paharul de pe măsuţa din actul III şi e oprit de Mircea Diaconu, de la bandajul de pe capul lui Popa Pripici care vine la masa festivă din actul IV.
Această fimare din 1983 ce depăşeşte cu mult calitatea imaginii, a sunetului şi, mai ales, a montajului multora dintre captările, unele chiar cu pretenţii şi care tv, a spectacolelor de teatru ce par a fi fost înregistrate mai degrabă cu o cutie de pantofi decât cu o cameră profesională, e un fragment de patrimoniu. „O scrisoare pierdută” e, desigur, acut contemporană; micile găinării, marile şantaje şi deplinul parvenitism, hoţia, manipularea şi „scopul ce scuză mijloacele” devenit moto al tuturor îmbuibaţilor – „toţi pe buze-având virtute, iar în ei: monedă calpă/ chintesenţă de mizerii de la creştet până-ntalpă”, altă descriere constant contemporană semnată de alt vizionar, Eminescu pe al său nume – totul pare neschimbat peste secole. Montările, în schimb ale piesei sunt greu de adus în prezent. Fie trebuie rescris textul şi se renunţă la telegraf şi birjă; dar atunci de ce ar mai scrie prefectul o scrisoare când ar putea foarte bine să îi trimită un SMS sau un mesaj vocal? Poate doar pentur că e un romantic incurabil şi, atunci, asta trebuie să văd pe scenă. Fie textul rămâne cel original şi păstrez anul una mie opt sute optzeci şi patru şi respect limitările fixării în timp. „Din această dilemă nu puteţi ieşi”.
Tocmai această rigoare pe care Liviu Ciulei o impune în montarea sa, îndeplinirea întocmai a indicaţiilor din text, cu uşi exact acolo unde sunt scrise în didascalii şi materiale din epocă e reconfortantă. Nu eşti contrariat o secundă de ce un personaj spune că merge la telegraf după ce s-a uitat la ceasul de mână cu o frumoasă curea metalică. Şi, totuşi, ritmul e cel al vremii sale. Trimiterile la prezentul anilor 80’ sunt acolo. Subtextul spune ce vrea Ciulei să spună. Iar jocul actorilor e cea mai modernă mostră de talent şi performanţă. Calităţi pe care spectacolul şi le-a păstrat şi peste aproape patruzeci de ani. Formula demonetizată „personaje antologice” e perfect motivată şi poate fi folosită fără jenă în cazul acesta particular.
Aşa arată pentru mine sărbătoarea de 1 Decembrie – tot cu mici cu muştar, vin din damigene şi steaguri şi muzică de alămuri la final şi cu fascinaţia unui neverending story spus perfect. Patriotismul meu, însă, nu mai are prea multe de-a face cu statura unui Mihai Viteazul pe cal alb, cu o halebardă în mână, în lumină de făclii pâlpâinde, cu chip de Amza Pellea şi vocea lui Emanoil Petruţ. Patriotismul meu e imaginea finală din „De ce trag clopotele, Mitică?”, în care birja înţesată de feţe pocite, mirate, se hurducăie în fum, acordurile de ţambal ale şlagărului „De când m-a aflat mulţimea”, acompaniate de clopote de biserică, se topesc în „Requiem”ul lui Mozart şi vocea lui Lucian Pintilie spune: „Zâmbeşte, Pumfi, deschide ochii. Nu le răspunde. Închide ochii, Pumfi. Lasă-i să moară proşti”.
d'E-pîn-geac 