Despre jind şi dor şi traume şi durere şi neputinţe şi chin ştim cu toţi câte puţin. Fiecare după cât am trăit sau cât am îndurat. Transpunerea scenică a unor sentimente-stâncă ce pietrifică suflete şi maculează conştiinţe e un exerciţiu de sinceritate şi autenticitate pe care doar cei cu adevărat creatori îl pot tenta măcar. Altfel, cu jumătăţi de inspiraţie şi urme de talent, cu intenţii bune şi putinţe puţine, vivisecţiile fără anestezie ale sufletelor schingiuite, fie ele şi ficţionale, eşuează în derizoriul unui egoism artistic lipsit de orice folos, fie el şi estetic.
Andriy Zholdak este unul dintre regizorii a căror expresie scenică derivă din universul personal înţesat de sentimente contorsionate şi gânduri deloc confortabile pentru un privitor inocent. Nu e deloc comod să priveşti în lumea sa. Nu e nici entertaining, nici drăguţ. Spectatorul unui maraton teatral de multe ore conceput de eternul „copil teribil” ucrainean nu e invitat într-un salon politicos pentru a vedea o poveste îmbibată cu decenţă şi condescendenţă. Dacă nu eşti pregătit să faci şi tu saltul periculos în vortexul tulburător de suferinţe şi maladii filtrate în simbol, e foarte posibil să ratezi întâlnirea atipic de sinceră cu un artist pe care fie îl iubeşti, fie îl urăşti cu aceeaşi pasiune dictată de forţa pe care o impune în montările sale.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, cea mai recentă premieră a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, este o mostră edificatoare a ceea ce propune Andriy Zholdak. O lectură personală a textului clasicizat deja, o interpretare integrată la persoana I a personajului principal şi o viziune deloc flatantă asupra relaţiilor interumane – universul lui Zholdak într-o coajă de piscină. Cu o aplecare aproape exclusivă asupra psihicului Ellidei, cu o grijă aproape compulsivă pentru cotloanele sufleteşti şi resorturile bio-chimice ale unei bipolarităţi declarate, versiunea scenică agreată se putea reduce doar la confruntarea dintre această aparent fragilă Ellida şi soţul său Wangel. Personajele ce gravitează în jurul lor par adjuvanţi care şi-au pierdut parţial sau total funcţia dramatică şi există doar pentru a mai popula spaţiul social convenţional.
(Non)Prezenţele ce jalonează această frângere sufletească a pliurilor ce ascund răni necicatrizate sunt cele reinventate. Prima soţie a doctorului Wangel, de dincolo de moarte, guvernează, încă, peste viaţa din acest prezent atemporal. Străinul există doar ca proiecţie a unui alter-ego excentric, în care Elida se erijează pentru a-şi consuma reziduurile unui chin perpetuu generat de o minte ieşită din matcă. Această premisă ofertantă a unei doamne elegante ce frustrează printr-o apariţie concretă, acaparatoare şi egoistă, de dincolo de mormânt, devine un laitmotiv solid care justifică parţial frustrările sexuale ale acestei Ellide supra-excitate. Cealaltă „prezenţă” care inhibă expresia instinctelor reprimate este vocea de sine stătătoare a unei personalităţi dominant masculine, ce o locuieşte şi înlocuieşte realitatea cu amintiri alterate de o memorie tarată.
O Ellida bipolară, tratată ca atare de cei din jur care nu reacţionează la bizareriile sale, te conduce încă de la început spre decriptarea motivelor concrete ale comportamentului său. Ţesătura misterului, pe care ea îl îngrijeşte sub forma unui bolovan într-un acvariu supradimensionat, se răreşte cu fiecare nouă manifestare îngăduită firesc de ceilalţi, cu fiecare derapaj comportamental. Nu mai e surprinzător că Străinul nu există decât în realitatea ei reconfigurată de iluzii. Jocul de-a „lebăda albă vs. lebăda neagră” – realizat la suprafaţa intenţiilor, destul de tansparent şi nu cu cea mai densă consistenţă – devine previzibil şi continuă fără contrapunct de-a lungul desfăşurării de forţe şi risipă de energie.
Zbuciumul său interior, asemeni talazurilor dezlănţuite se revarsă cu o violenţă auto-mutilantă şi vătămătoare pentru cel care încearcă să îl zăgăzuiască. Fuga ei dezlânată şi paradoxal atât de liberă în explozia de gesturi se loveşte spasmotic de zidurile neputinţelor fizice; ca o pasăre marină, a cărei menire este să plutească înalt peste întinderi nesfârşite de apă, ce a fost capturată într-o colivie cu pereţi înalţi şi reci, ce se strâng în jurul ei şi îi sugrumă fiinţa. Finalul acestui parcurs plin de imagini kinetice, de repetiţii cu impact emoţional, de forţă şi epuizare ca de Sisif, acompaniat de tonalitatea unei muzici dramatice, prevestitoare de vreme rea, ce umple uneori golurile lăsate în calitatea răspunsului partenerilor, tot acest arc eminamente uman ce pare că se întinde la nesfârşit, are un final aproape sec. Concluzia este evitată; deznodământul e vag, iar finalitatea acestei poveşti rămâne suspendată într-o incertitudine stângace.
Aşa cum a fost conceput spaţiul de joc de către Danilo Zholdak – spectaculos şi ridicând voit miza orizontului de aşteptatare – se delimitează derutant două zone între care conştiinţa răvăşită a Ellidei poate glisa: o foarte ostentativă piscină prea puţin funcţională şi un cămin steril asemeni itimităţii frigide dintre doi soţi-străini. Aşa cum e folosit acest demisol cu piscină şi paturi în care nu se găseşte nici odihnă, nici iubire – în mod haotic şi aleator – se pierde conotaţia metaforei. De impact rămân obiectele care explică şi punctează realaţiile dintre personane – pomii pe care Wangel îi îngrijea împreuă cu prima soţie tăiaţi cu toporişca de Ellida, bolovanul-suferinţă-secret care îi zdrobeşte pieptul acestui soţ a cărui vină e de a fi doar om în faţa supra-eului problematic al unei soţii aflate la graniţa dintre realitate şi miraj.
Spectacolul din acest spectacol e Costinela Ungureanu (Ellida). Cu o credinţă all in în propunerea regizorală, şi-a dat voie să devină expresia scenică a voinţei brutale a lui Andriy Zholdak. Nu pare să fi păstrat nimic pentru sine; nu există rezerve, ci o pulsiune constantă, timp de patru ore, a unei energii din care alimentează fiecare scenă, fiecare zbatere, fiecare cuvânt zdrumicat ca de roţi grele sub care oasele conştiinţei trosnesc. E intensă şi performantă interpretarea fără plasă de siguranţă, în care controlul nu e un centru de interes, ci fluiditatea acestor stări împinse în extremele violente ale expresiei artistice. Nebunia personajului, nebunia regizorului şi nebunia actriţei închid într-un triunghi mistic-blasfemic spiritul incandenscent din mijlocul mării-simbol.
Experimentul acestui abandon în valurile agresive ale dictaturii creative nu funcţionează şi pentru restul distribuţiei. Nicolae Vicol (Wangel) intră greu în convenţia formei precise pe care o umple doar pe jumătate cu motivaţii de temperaturi insuficient de ridicate. Statura şi prezenţa îl avantajează, le foloseşte în mod deliberat, are o candoare a ascultării deznădăjduite – voinţa vlăguită e proprie personajului, dar păstrează şi accente vizibil personale, iar punctele culminante ale furiei sunt exerciţii de tehnică bine controlate, dar nedublate interior la fel de autentic. Angel Rababoc (Arnholm) rămâne la un stadiu epitelial-formal, pe care îl suprasolicită cu intonaţii şi gesturi ce îi rămân artificiale. Raluca Păun (Servitoarea) într-un rol aproape mut, cu doar câteva schimburi de priviri şi gesturi precise caracterizează exact întregul micro-cosmos ostil din casa Wangel.
„Femeia Mării” în regia lui Andryi Zholdak se încadrează în suita de experienţe care te solicită în postura de spectator de teatru. Te şi sperie, îţi poate plăcea, te revoltă, te poate emoţina, îţi inspiră respect, te poate epuiza, te poate plictisi – nu te lasă, în niciun caz, fără reacţii. Într-un context mai larg în care tocmai melanjul dintre autentic-estetic-social a devenit reperul calităţii, un spectacol care îţi dă ocazia să îţi nuanţezi impresiile atât de bogate pe care ţi le generează e o experienţă necesară.
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Femeia mării
de Henrik Ibsen
Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak
Co-regie: Kathya Zholdak
Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță
Consilier artistic: George Banu
Versiune scenică: Ioana Mălău
Decor & video: Danilo Zholdak
Costume: Yan Zholdak
Muzică: Valentyn Silvestrov
Cu:
Costinela Ungureanu
Nicolae Vicol
Cătălin-Mihai Miculeasa
Raluca Păun
Angel Rababoc
Cătălin Vieru
Petronela Zurba
Corina Druc
Irina Danciu
Roxana Mutu
Foto credit: Cristian Floriganță
Translator: Corina Druc
Manager de proiect: Haricleea Nicolau
Regizori de scenă: Sorin Gruia, Cristian Petec
Maestru de lumini: Dodu Ispas
Operator sunet: Emy Guran
Sufleur/Prompter: Iarina Zidaru
Video: Florin Chirea, Emi Chirea, Orlando Edward
Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran
d'E-pîn-geac 