De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica

Povestea Tincuţei Volfram

Tincuţa Volfram. S-a născut pe 14 februarie 1943, în comuna Cârlomâneşti, lângă Tecuci, judeţul Galaţi. Fiica Elenei (Marea) şi a lui Alexandru Diancov (Bunu Alecu). Mulţi o cunosc drept „Doamna Volfram, şefa de la Dacia”; pentru că a fost directoarea celui mai mare cinemotograf din Piteşti. Rudele o ştiu drept „tanti Tina” şi îi apreciază talentul culinar şi ospitalitatea. Pentru mine e „Tinica” – aşa i-am spus de dinainte să îmi aduc aminte. Şi e bunica mea. Nu e celebră, nu apare la televizor, nu a mai dat niciodată un interviu. Dar are o viaţă de poveste – nu de basm – care merită spusă. Nu e influencer, deşi dă sfaturi cu advărat de preţ şi are cont de Facebook şi adresă de mail. E fascinant cum o viaţă de om poate traversa istoria de la timpul aproximat după soare până la videocall-urile pe un alt continent. Totul trăit cu modestie, răbdare, ambiţie, muncă cinstită şi grijă pentru ceilalţi.

Episodul I – Copilăria

Povesteşte-mi, te rog, care e prima ta amintire.

Prima amintire o am de la 4 ani, 4 ani jumătate. Familia noastră nu era foarte bogată. Aveam tot ce ne trebuie şi aveam linişte. Noi am fost patru surori; eu fiind cea mai mică. Şi, în raport cu vârsta, aveam de făcut câte ceva prin casă. Nu eram lăsate să stăm degeaba. Fiecare după cât putea.

Ce însemna asta?

Eu de mică am cules fructe, am spălat câte o farfurie, am dat de mâncare la păsări.

De la ce vârstă?

Cam de pe-atunci; 4-5 ani.

Treburile de felul acesta erau cele mai uşoare?

Da. Surorile mai mari mergeau cu animalele la islaz, măturau curtea, aduceau apă. Aveam timpul plin. Dar numai după ce veneam de la şcoală şi ne terminam lecţiile.

Părinţii cu ce se ocupau?

Mama avea grijă de gospodărie şi de noi. Şi tata era administrator la o fermă agricolă a unuia dintre cei mai bogaţi oameni din comună. Tata a fost absolvent al Şcolii de Comerţ. Bunicii mei din partea tatălui avuseseră prăvălie şi mai multe rânduri de case în Tecuci, iar el de mic a fost băiat de prăvălie, cum se spunea. Tata a fost foarte harnic şi deştept. Se pricepea să lucreze cu oamenii şi tare mult îl iubeau. Niciodată nu i s-a spus „nea Alecu” sau „nea Diancov”. Toată lumea i-a spus mereu „domnul Diancov”. Chiar şi când se vorbea cu „tovarăşe”. Şi-a câştigat respectul. Şi respectul nu se impune; se câştigă.

Şi cum a ajuns în Cârlomăneşti?

S-a căsătorit cu mama. Era foarte harnică şi destul de bogată pentru nivelul de atunci al oamenilor din comună. Dar din familie de oameni foarte gosodari. Când s-a căsătorit cu tata mama avea cam 29-30 de ani.

Nu era cam târziu pentru o fată?

Da, era un pic mai târziu decât se obişnuia. Cam până în 25 de ani erai deja căsătorită. Dar te căsătoreai în funcţie de frumueţe şi de bogăţie.

Erau factorii decisivi?

Da, erau cele mai importante elemente. Chiar de multe ori bogăţia era pusă înaintea frumuseţii. Foarte rar să auzi de sentimente. Aşa se făceau atunci căsătoriile.

Surorile tale când s-au născut?

Mai întâi Maria – noi în familie îi spuneam Maricia – la 2-3 ani de când s-au căsătorit, apoi Margareta peste aproape 4 ani, după alţi 3 ani Despina şi eu, ultima, la alţi 3 ani distanţă. Iar eu cu Despina fiind cele mai mici am fost şi mai apropiate, făceam cele mai multe lucruri împreună, dar şi cele mai multe trăznăi.

Ce amintire ai despre voi două de când eraţi copii?

Prin 1946 au venit ruşii la noi în comună. Un regiment întreg. Mulţi militari. Şi-au aranjat ei tabăra în curtea unui conac abandonat. Aveau corturi şi popota – cu multe mese şi provizii. Dar până să ajung la povestea asta, trebuie să îţi spun că în primă fază lumea s-a speriat că vin ruşii. Oamenii au început să se ascundă, să fugă. Şi tata a fugit într-o pădure cu câteva lucruri, ce aveam şi noi mai de preţ – zestrea mamei în principal: perne cu puf, coverturi de lână, covoare – vaca, viţelul, caii şi căruţa. Noi, copiii, am rămas acasă cu mama. Şi, într-adevăr, ruşii mergeau din casă în casă. Dacă aveai mai mult de un animal, îţi luau din curte; porc, viţel, ce aveai. Unul îţi mai lăsau. În rest, toate mergeau la ei la popotă.

Dar găini nu luau?

Şi păsări. Dar păsări îţi mai lăsau. La noi toată lumea avea multe păsări. Cine nu avea păsări în curte era considerat leneş. Asta era hrana noastră. Nu aveam supermarket ca acuma. Aveam o cooperativă; aşa se numea „cooperativă de consum”. Mai luam un kilogram de zahăr, de orez. Ulei ne făceam singuri. Aveam fabrică de ulei în comună şi cultivam floarea soarelui fiecare. Duceam seminţele şi se presau acolo.

Care era atmosfera în sat când au venit soldaţii?

Eu, copil fiind, nu prea am înţeles ce însemna că „vin ruşii”. Dar când am văzut militari mulţi şi cu puşti la noi în curte am priceput că se întâmplă ceva periculos. Au intrat, s-au uitat peste tot. Noi am rămas pe loc, strânse lângă mama. N-au stat prea mult pentru că la noi nu aveau prea multe ce să vadă.

Tata cât a stat plecat?

Cam două săptămâni. Apoi a terminat ce îi dăduse mama de mâncare la el.

Şi nu aţi ştiut nimic de el în timpul ăsta?

Nu. Cum? A stat pitit acolo. A venit într-o noapte. Să mai ia nişte provizii. I-a dat mama nişte ouă, o bucăţică de brânză, pâine, ce avea în casă. Şi a plecat repede înapoi. Când a ajuns nu a mai găsit nimic. Îi furaseră tot. Căruţa cu toate animalele, tot, tot.

Dar nu au fost ruşii.

Ei, nu, de-ai noştri. L-au văzut, l-au urmărit, probabil, şi asta a fost. Mama plângea. Tata a rămas acasă. Şi domnul Nisipeanu, boierul la care lucra tata, ne-a ajutat. Ţin minte că ne-a dat o viţică. Dar cai şi căruţă nu am mai avut.

Să terminăm şi cu povestea despre tine şi sora ta.

Da. Noi, copii fiind, am fost fascinate de tabăra lor, de cum ridicau totul aşa de repede. Şi ne duceam să vedem. Nu mai văzusem aşa ceva. Erau şi foarte aproape de casa noastră. Şi eu cu Despina mergeam ţinându-ne de mână să ne uităm, aşa, mai de departe. Ni se părea aşa curios cum dormeau – nu aveau paturi, doar nişte salteluţe subţiri şi stăteau înşiraţi unul lângă altul. Două-trei zile ne-am dus să ne uităm la ei. Ziua plecau pe islaz unde făceau instrucţie. Se auzeau inclusiv bubuieli, făceau manevre. Şi, tot văzându-ne, un soldat de la popotă, într-o bună zi ne face semn cu mâna: „Idi suda!”. Am priceput noi că ne chema la el. Ne-am dus; sfiite, fricoase. Ne-am aşezat pe iarbă şi ne uitam la el. A luat o cutie mare de conservă – aveau camioane întregi de conserve de tot felul – cam la un kilogram jumătate să fi avut şi, cu un cui şi o bucată de sârmă, i-a făcut o toartă. Ca o găletuşă. Ne-a făcut câte două găletuşe mie şi Despinei şi ne-a umplut de la cazan câte una cu ciorbă şi una cu felul doi de mâncare. Fasole, varză, mâncare de cartofi – extraordinar de gustoase erau. Se spune că mâncarea de cazan e gustoasă, chiar aşa şi e. Eu de la ruşi am mâncat şi, într-adevăr, aşa de bune erau că mi-aduc şi acum aminte. A mâncat toată casa. Ruşilor le era milă de familiile necăjite. Dacă vedeau că tu nu ai de niciunele, luau de la unul care avea mai multe găini şi îţi dădeau câteva. Şi la soldatul ăsta ne-am dus şi a doua zi şi tot aşa, cât au stat ei acolo în fiecare zi ne-a dat de mâncare. La amiază ştiam şi mergeam. Ne spunea mama când se făcea timpul. Noi nu aveam ceas.

Cum măsuraţi timpul?

Ştia mama după soare, după umbra casei. Aproximativ – că e prânz, că e după-amiază. Apoi venea asfinţitul şi intram în casă; se făcea întuneric.

Când ai învăţat să citeşti ceasul?

Mai târziu. Când ne-am mutat la Tecuci.

Când s-a întâmplat asta?

Când au fugit boierii. Cred că în străinătate. Ori la Paris, ori prin Germania undeva. Au lăsat conacul, tot. Domnul Nisipeanu i-a spus lui tata ce urma să facă. Şi i-a propus să ne mutăm noi acolo. Mama nu prea voia. Dar, cumva, a împărţit gospodăria şi un an am stat acolo. Apoi s-au confiscat pământurile. Şi nu prea mai aveam cu ce să ne susţinem. Doar două hectare se lăsau. În rest a intrat totul la C.A.P. Şi tata s-a gândit aşa: dăm pământul nostru rămas să îl lucreze cineva – o soră de-a mamei – şi hai să ne mutăm la Tecuci. Acolo murise bunica, rămăseseră două camere în care locuise ea, aveam unde sta. Şi tocmai atunci a venit foametea.

Deci tu te-ai născut în plin război peste care a venit şi foametea. Cum v-aţi descurcat?

Eram la oraş. Maricica făcea deja şcoala de surori medicale. Făcea de acum practică în spital. Tare frumoasă era Maricia – avea un păr negru ondulat, era o splendoare.

Aşa e, ţin minte o fotografie cu ea de când era tânără.

Nu prea se făceau poze pe atunci.

Chiar. Când ai făcut prima poză?

Cred că atunci când mi-am scos buletinul. Nu erau aparate de fotografiat la noi. Cine să ne facă?

Te-am întrerupt. Scuze.

Aşa. Margareta era la şcoală. Iar eu cu Despina eram la grădiniţă. Lumea nu avea ce mânca, era dezastru. Dar tata s-a angajat, culmea, tot administrator, la o fabrică de pâine. Mama era acasă cu noi. Şi când venea tata aducea 2-3 lipii. Şi pâini, din când în când. Am avut mare noroc. Şi, tot ruşii, în perioada foametei, ajutau familiile sărace. Trimiteau la grădiniţe, de exemplu, pachete cu haine.

Câte rânduri de haine aveai?

Un rând. Ne dezbrăca mama, ne băga sub pătruă, le spăla şi când plecam, tot pe aceleaşi le luam. Vara nu aveam încălţăminte, mergeam desculţi. Iarna mergeam cu cioci croşetaţi de mama dintr-o lână groasă şi ne punea talpă dintr-un cauciuc gros. Şi la grădiniţă, într-o zi, ne-au îmbrăcat cu haine noi din cap până în picioare – de la lenjerie, şosete, pantaloni, bluză, palton verde, matlasat, caciuliţe legate sub bărbie, împletite, ghetuţe.  Când ne-am dus acasă nu ne-a mai cunoscut mama. A început să plângă de bucurie.

Şcoala cât dura pe atunci?

Şapte clase. Cum se fac acum opt, atunci erau doar şapte. Şi notele erau de la 1 la 5. Şi eu am avut 5 pe linie. Primele clase le-am făcut în Tecuci. Apoi ne-am întors la ţară pentru că s-au confiscat casele. Părinţii tatălui au fost declaraţi chiaburi şi pe noi ne-au mutat într-un fel de magazie, o cămăruţă. Aşa că ne-am întors la căsuţa noastră. Puteam creşte păsări acolo, aveam şi pământ cât de cât. Începuse colectivizarea şi tata vedea cu ochi buni asta pentru că fiecare primea după cât e de muncitor. Şi în funcţie de câte norme făceai, puteai să trăieşti bine.

Şi la şcoală cum a fost?

Eu am fost foarte hotărâtă să învăţ. Şi la şcoala primară şi la gimnaziu. Eram premiantă în fiecare an. Când am terminat şapte clase la serbarea de sfârşit de an, directorul şcolii a ţinut un discurs la care a plâns toată lumea: „Am onoarea să premiez un copil care, deşi are o situaţie destul de modestă, a reuşit să facă mare cinste acestei şcoli fiindcă are note şi medii care nu au mai fost întâlnite în şcoala noastră până acum – eleva Diancov Tincuţa”. Au aplaudat toţi ţăranii. Mama nu se mai oprea din hohot de plâns de bucurie. Eram îmbrăcată într-o bluză albă de stambă, croită de cineva din sat. Încropită mai mult. Domnul Irava, directorul şcolii, mi-a înmânat diploma, m-a pupat pe obraz, mă aplauda lumea. Şi am recitat o poezie.

Mai ţii minte ce poezie ai spus?

„M-a întrebat copilul într-o zi:/ Partidul ce-i, tu trebuie să ştii” – ce o mai felicitau pe mama; aţi crescut nişte copii buni, nişte fete aşa educate.

Şi apoi ai ajuns la Piteşti?

Da. Maricica s-a căsătorit şi ne-a luat pe mine şi pe Despina.

Care a fost trecerea de la ce ştiai tu din Cârlomâneşti la Piteşti?

Păi, ca de la ţară la oraş. Noi acasă nu aveam curent, stăteam seara la lumina lămpii cu gaz, apă  aduceam cu cobiliţa de la fântână, care nu era prea aproape. Era o fântână mare, cu şase teici – nişte recipiente mari din beton – din care curgeau două jeturi de apă. Era apă de izvor, proaspătă. Şi puneam cobiliţa pe umăr – am început să merg după apă pe la şapte-opt ani.

De la cobiliţă şi lampa cu gaz, ai trecut la electricitate şi telefon şi aparat foto şi acum la Internet şi televizor 8K şi videocall. Cum ai perceput toate astea?

Am mers progresiv cu toate. Apăreau pe rând, odată cu înaintarea în vârstă. Le-am învăţat pe parcurs. M-am adaptat pentru că mereu mi-a plăcut să învăţ câte ceva nou.

Şi evoluţia culinară de la pâinea adusă de tata la Mc’Donald’s cum e?

Pentru mine cea mai bună mâncare e gustul pe care mi-l aduc aminte din copilărie. Oricât am încercat, cât am căutat acum cu produse noi, nu l-am mai găsit. Ce făcea mama – duminica era ziua în care se tăia o pasăre; pui, curcă, gâscă. Mă întreba pe care să-l tăiem. Pentru mine toţi erau frumoşi, nu voiam să taie niciunul. Până la urmă cădeam la învoială. Şi mama era harnică şi pricepută, încât, cred că nu dura un sfert de oră să îl jumulească, să îl prâlească şi să îl porţioneze – parcă era magie. Apoi, îl săra, îl acoperea şi se ducea să culeagă o pestelcă de păstăi – un şorţ, adică. Pe un gard aveam fasole lată, galbenă, mare. Şi, în câteva minute, le curăţa, le spăla, le punea la fiert. Băga grătarul în jar, punea bucăţile de pui. Pe alt ochi era ceaunul de mămăligă. Peste păstăi pisa o căpăţână de usturoi, cu puţin ulei şi cu puiul fript, cu mămăligă – aveam o duminică pe cinste. Gustul ăla nu l-am mai întlnit. Din cauza chimicalelor. Aveam şi noi, roşii, ardei, vinete, de toate. Dar nu ştiu să fi pus vreodată azot sau altceva. Le prăşea şi atât. Nici nu le uda. Doar cât ploua.

Va urma…