Disco `89. Povestea unei artiste uitate într-o arhivă inexistentă: Mihaela Runceanu

Diana PARPALEA

E plină traista cu povești. Unele au fost scrise și spuse de mii și mii de voci, iar altele doar povestite și oferite în popor din grai în grai. Pe unele le știm foarte bine, iar pe celelalte doar le-am auzit în treacăt, cândva. Au creat un mic țiuit în urechea noastră și apoi s-au evaporat ca și cum nu ar fi existat niciodată. Și sunt multe, prea multe cazuri de acest fel. Lucruri mari și povești despre vieți extraordinare care s-au terminat înainte să înceapă sau au plecat grăbite la locurile lor, tocmai când aveau să devină mai frumoase. Dar au existat, nu? Și atunci, de ce să nu le povestim? Să mai lăsam din când în când pe raftul cu cărți poveștile deja cunoscute și să luăm penița cu vârful fragil și să scriem despre ce nu s-a vorbit mai mult, pentru că merită.

            Așa cum a meritat și spectacolul „Disco `89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu”, de la Teatrul Apollo111, scris și regizat de Catinca Drăgănescu. Un spectacol documentat despre viața unei artiste care a plecat multe prea devreme din lumea ce nu o cunoaștea încă. Nu e un alt spectacol care vorbește despre ce rău o duceau oamenii în comunism, ci despre viața bântuită de frică a unui om, artist, din pricina vremurilor trecute. Se caută răspunsuri la întrebări ce nu au fost niciodată spuse, dar nu într-o cheie tezistă, la vânătoare de vinovați și victime.

            Catinca Drăgănescu și-a imaginat viața Mihaelei Runceanu în urma unei documentării amănunțite. Pune lupa pe un fragment din trecutul nostru cu scopul de a ne cunoaște mai bine pe noi, cei din prezent. Păstrează un limbaj artistic care nu vorbește doar generației care a trăit cu Mihaela Runceanu, ci și celor care nu au auzit până acum despre ea. Propune astfel un scenariu gândit să emoționeze, dar și să arhiveze în sufletele spectatorilor viața unui artist.

            Sunt puse cap la cap și relatate acțiunile care s-au întâmplat înaintea morții Mihaelei Runceanu. Se păstrează toate detaliile istorice: pereții cu ochi și urechi; turnătorii cărora li s-a promis o viață mai bună pentru că fac ceea ce fac; frica; revolta tinerilor; rebeliunea; frica, din nou; naivitatea; glumele cu „haz de necaz”; teama că ești mereu urmărit; și mereu: frica. Mihaela Runceanu, în propria casă, moare de 7 ori în 7 posibile scenarii, nici unul terminat. Ochii casei, poate, s-au făcut că nu mai văd, urechile s-au făcut că nu mai aud, iar turnătorii pare-se că s-au ascuns. Motive: Dragoste? Supraviețuire? Complot politic? Întâmplare? Crimă? Poate toate astea la un loc, dar și nici unul de mai sus, pentru că nu există nici un dosar deschis pentru moartea acestui om. E ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

            E un spectacol compus din piese mici care împreună crează ceva: o frântură din trecut; o istorisire a unor vieți; imaginea pusă în ramă a unei societăți; un mic muzeu, deoarece au fost folosite accesoriile pe care artista le-a purtat; dar și un omagiu adus familiei. Publicului îi este oferită o bucată din ce ar fi fost Mihaela Runceanu, iar acest lucru e suficient, pentru că a fost cine și cum a fost ea mai bine.

            Exact acest lucru l-ar arătat și Oana Pușcatu, actrița ca a interpretat-o. Cu minimul de materiale video din concerte și singurul interviu la radio păstrat, Oana Puşcatu îmbracă hainele artistei și ne-o prezintă în umanitatea ei, cu temerile și bucuriile sale. Avem astfel personalitatea Mihaelei Runceanu ca om dezgustat de tăcere, dar discret cu viața sa; iar pe de altă parte o avem în față pe artista temătoare de singurătate, căutând siguranța pe care scena i-o oferă, care moare cu dragostea în suflet. Oana Pușcatu joacă între cele două ipostaze ale artistei și ne-o prezintă în cea mai sinceră formă a sa. Dă voce și viață nu unei femei care trebuie să devină eroină, ci uneia despre care ar fi frumos să știm că a fost într-adevăr.

            Spectacolul „Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu” e despre nostalgia anilor pe care nu-i prea înțelegem, dar pe care îi căutăm în neștire. Poate că vibe-ul acelor ani e interesant de privit din ziua de azi, dar ei nu trebuie omagiaţi în nici un fel. De ce? Pentru că ceea ce i-a făcut să se nască a lăsat doar suferință în jurul celor care i-au trăit. E nostalgie, poate, doar dacă ne gândim cum ar fi fost dacă era altfel. Iar povestea spusă la Teatrul Apollo111 despre Mihaela Runceanu, care promite și o continuare, e despre bucurie și lacrimi.

Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu

Apollo111

Text & regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Gabi Albu & Marius Nițu
Video: Ana Cârlan
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Marius Nițu
Sunet: Daniel Octavian Nae

Distribuție:
Oana Pușcatu
István Téglás
Silvana Negruțiu
Cristina Drăghici
Vlad Galer

Foto: Cornel Brad
Grafică: Diana Vasilescu

Un gând despre „Disco `89. Povestea unei artiste uitate într-o arhivă inexistentă: Mihaela Runceanu

  1. Alta piesa de care as vrea sa ma bucur si numai din cele explicate in aceste cuvinte .Mi e dor de Mihaela Runceanu .
    Ai studente care scriu tare placut si cumva invata si asta de la tine, Ada .
    Aura

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: