De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica – Povestea Tincuţei Volfram

Episodul II – Viaţa

Câţi ani aveai când ai venit în Piteşti?

După ce terminasem şapte clase, pe mine nu mai aveau posibilitatea să mă ţină la şcoală, pentru că era deja Despina, la Piteşti. Şi mi-au spus să aştept, să stau acasă un an, să termine ea. Tot timpul o rugam pe mama să mă dea şi pe mine la Şcoala Agricolă – de acolo ieşeai tehnician agronom şi primeai automat şi loc de muncă. Dar ea nu era de acord pentru că făceai practică pe câmp, pe tractor. Trebuia să ştii să conduci tractorul. „Cum să te las eu pe tine cu tractoriştii ăia pe câmp?” – aşa zicea mama. Şi a rugat-o pe Maricica să mă ia la Piteşti, i-a scris, de fapt – atunci numai prin scrisori comunicam la distanţă.

Cât dura să ajungă o veste de la Cârlomăneşti la Piteşti?

Trecea şi o săptămână şi mai mult poate. Venea poştaşul din altă comună, de la Ghidigeni.

Ai făcut şcoala în Piteşti până la urmă?

Am dat examen la liceu. Dar n-am luat. Am picat la câteva sutimi. Am plâns, ţin minte, că o zbâcisem undeva la matematică. Şi m-am întors acasă. Pe drum am cunoscut un băiat – pe Fănică Chiperi. Era impegat de mişcare la Ilva Mică. Mă împrietenisem cu el, mai ieşeam la câte o nuntă. Dar până să se amurgească. Nu se stătea noaptea, ca acuma. Aşa erau nunţile pentru tineret.

Nunta era un fel de club?

Ei, era în curtea omului. Acolo jucam, mâncam. Aia era distracţia. Şi Fănică mă aducea acasă, stăteam de vorbă cu el. Stătea şi mama cu noi.

Deci nu rămâneaţi doar voi doi?

Cum aşa, nu. Mereu era şi mama.

Te lua de mână?

Nu. Stăteam şi vorbeam. De pomi, de găini, de ce ne pricepeam şi noi. Îmi mai aducea câte o punguţă cu bomboane. Dropsuri. Câte zece. Eu mă bucuram, mama îl plăcea şi ea. Dar au aflat şi părinţii lui, oameni foarte bogaţi. Şi s-a iscat scandal. Mama lui l-a căutat pe tata şi i-a zis că eu n-o să fiu niciodată nora ei, pentru că ei sunt dintr-o pătură socială diferită şi nu acceptă aşa ceva.

El nu a comentat nimic?

Şi-a luat bomboanele şi a plecat. Nu a mai avut ce face. Şi ca să îmi ia mie gândul de la Fănică m-au trimis iar la Piteşti. La o lună mi-a scris o colegă din comună că Fănică s-a căsătorit cu Vasilica lu’ Moise. Eu o cunoşteam – terminase Şcoala Financiară la Bârlad şi era contabilă. Iar tatăl ei era tâmplar la colectivă. Dar erau foarte bogaţi, oricum. Eu când am auzit că s-a căsătorit m-am frământat un timp, dar m-am resemnat. Şi Despina, cu soţul ei Fănel – un om miunat, extrordinar de bun era – mă luau cu ei peste tot. Ne plimbam, mergeam la cofetărie, la film. Şi într-o zi spune Fănel: „Hai să mergem la Cinema „Bucureşti”, am un prieten care lucrează acolo, am făcut armata cu el”. Şi prietenul era Bebi.

Mereu am vrut să întreb. Pe bunicul meu îl cheamă Ion în acte. Toată lumea îi spune nenea Bebe. Până la urmă cum e Bebe sau Bebi?

Bebi mi-a venit mie să-i spun. Doar eu îi spun aşa.

Mai ţii minte prima impresie pe care ţi-a făcut-o?

A întrebat Fănel de Bebe Volfram şi a coborât un om blond, alb ca laptele, o „albineaţă”, în maieu şi cu mâinile pline de muşchi, cum arată acum Dorian Popa. Când l-am văzut parcă am avut ca un instinct: cred că eu cu ăsta o să mă mărit. Şi am făcut noi cunoştinţă, ne-a invitat înăuntru, s-a dus şi a luat o haină albastră, de la uniformă, peste maieu. Şi ne-am aşezat: Fănel, Despina, eu şi hop şi el. S-a aşezat lângă mine. Eu mă tot uitam că îl ştiam în timpul seviciului, credeam că o să plece şi cine ştie cine se aşează lângă mine. Dar filmul a rulat, s-a terminat şi el nu a mai plecat.

Cine a fost mai îndrăzneţ? Tu sau el?

Păi cred că eu. După o săptămână venea alt film. Şi am rugat-o pe sora mea să mergem şi noi. Ea nu avea timp, dar mi-a dat bani să îmi iau eu bilet. Eu m-am dus, l-am chemat, că de acuma ştiam cum merge treaba. A venit, l-am rugat să îmi cumpere un bilet, am vrut să îi dau banii. El a refuzat. M-a poftit în sală. Pe loc bun, pe interval. Am mai stat noi de vorbă, sala s-a umplut. El iar nu a mai plecat. Iar a stat până s-a terminat filmul. M-a condus până acasă, a început să îmi povestească şi el despre viaţa lui. M-a invitat să ne vedem şi mâine.

Şi poimâine şi răspoimâine…

Nu. A fost altfel povestea. Am vorbit cu Despina care mi-a zis că sunt tânără, găsesc eu destui băieţi mai buni. Şi m-a descurajat. Am oprit chestia. Apoi a trebui să merg să îmi fac mutaţie la Poliţie. Şi acolo era un poliţist frumos, o splendoare. A intrat el cu mine în vorbă. Apoi la câteva zile mă întâlnesc cu el pe stradă. M-a recunoscut şi m-a invitat a doua zi să ne întâlnim. Iar îi spun Despinei. „Aoleu, e un fustangiu, umblă după fete, e un muieratic”. Şi nu m-am mai dus la întâlnire. L-am lăsat să aştepte. I-am povestit şi Maricicăi. Ş ea mi-a spus: „Pentru tine Bebe e băiatul bun. Să ai o prietenie, poate vă şi căsătoriţi. A avut o viaţă grea, o să ştie să te preţuiască. E muncitor, lucrează.” Şi m-am văzut iar cu el, mi-a adus bomboane – tot dropsuri, dar alt model, cu dungi. I-am zis că eu mănânc bomboane de ciocolată.  Eu auzisem, doar, de bomboane de ciocolată. Nici nu mirosisem ciocolată. De unde? Dar mi-a adus. A venit a doua zi cu ele. Şi cam într-o lună ne-am hotărât să ne căsătorim. Eu împlinisem optsprezece ani.

Şi nu după multă vreme aveaţi şi copil.

Destul de repede, da. Pe Gabi. Eu şi Despina am născut aproape deodată. Mai întâi eu şi la două săptămâni a născut şi ea primul băiat, pe Adi. Bebi lucra, iar eu am stat doi ani acasă; aveam grijă şi de fată şi de bunica lui, cea care l-a crescut. Treisprezece ani a stat cu noi. Eu am îngrijit-o.

Când te-ai angajat?

Bebi fiind mereu foarte iubit de oameni, şeful lui m-a angajat şi pe mine operator proiecţionist pentru filmele de bandă îngustă. Mergeam la Liceul Industrial şi seara puneam filme elevilor de două ori pe săptămână. Apoi Gabi a crescut şi am dus-o la grădiniţă. Şi m-am angajat proiecţionist practicant la cinematograf. Mai întâi am lucrat la Cinema „Bucureşti”. Bebi nu mai lucra acolo, era revizor tehnic. Şi de câte două ori pe an mergeam câte 2-3 luni la cursuri, la Bucureşti.  De fiecare dată veneam acasă cu 9 şi 10.

Tu aşa erai obişnuită.

Sigur. Apoi de la Cinema „Bucureşti” am trecut la Cinema „Modern”. Cabinele de proiecţie erau destul de precare. Era frig, nu aveam încălzire. Proiecţia se făcea cu cărbune, cu arc voltaic. Dacă se depărta cărbunele nu se mai vedea pe ecran. Trebuia să stai mereu cu mâna pe aparate. Cel mai greu, de fapt, era transportul filmului. La ora unsprezece noaptea când terminam, coboram cu toate cutiile de film – una singură avea 40-45 de kilograme – vorbeam din vreme să ne aştepte un taximetrist. Şi plecam la gară.

Ce se întmpla dacă nu ajungea filmul? Ţie ţi s-a întâmplat să nu îţi ajungă filmul?

Nu, nu exista aşa ceva.

Sau dacă făcea pană taxiul?

Luam filmul în mână şi alergam cu el până la gară pe jos.

Deci în atâţia zeci de ani nu s-a întâmplat să nu vină filmul la timp?

Nu. Pierdeai locul de muncă dacă din cauza ta întârzia filmul.

La Cinema „Dacia” cum ai ajuns?

A venit director la noi, la cinematografie, domnul Necula. Era un om foarte gospodar – el a renovat toate cinematografele din Piteşti, a adus scaune tapiţate în săli. Şi el a zis: „Tovarăşa Tincuţa este aerisită la minte”. Era foarte mulţumit de mine. Mă aprecia foarte mult. Şi m-a sfătuit să dau la liceu.

Câţi ani aveai?

Treizeci şi ceva.

Îţi plăcea munca ta?

Îmi plăcea, dar la cabină îmi era frică de curentul electric.

Mai ţii minte care e primul film pe care l-ai văzut?

Cred că „Vagabondul”.

Ţi se întâmpla să vezi un film de mai multe ori?

Le vedeam pe toate de câte ori rulau. Era obligaţie de serviciu. Urmăream prin vizetă ecranul.

Şi nu te plictiseai?

De multe ori nu mai urmăream imaginea, ce se întâmpla propriu-zis. Urmăream lumina. Era răspundere. În sală erau sute de oameni. Verificam şi ordinea bobinelor, să nu le încurcăm, să punem finalul la mijlocul filmului.

Ai păţit aşa ceva?

Nu, niciodată. Altceva mi s-a întâmplat odată. Am pus bobina şi, poate din neatenţie, eram şi singură în cabină – deja nu mai erau cărbuni, erau lămpi cu xenon – nu am prins cum trebuie pe o rolă pelicula. Şi în loc să se adune, să se înfăşoare pe tambur, a curs morman lângă aparat. Când m-am dezmeticit eu m-am şi speriat că am văzut ceva mare, negru, jos. Era îngrozitor de încurcat, nu îi mai dădeam de capăt. M-am pus pe plâns. Când, aud că vine cineva. Îmi bubuia inima, cine ştie cine mă găsea acolo cu filmul distrus pe jos. Când-colo, Bebi era. Uşor, uşor, l-a descurcat, l-a pus pe o rolă goală, apoi l-a lipit, a rezolvat. Dacă nu îl repara, ani de zile trebuia să plătim paguba asta. Se întâmpla să vină imputaţii – „S-au periclitat 2m, 5m, 15m din cutare film, sunteţi bun de plată, se va reţine din salariu”. Îţi tremura sufletul.

La liceu cum a fost?

Eu am făcut liceul la seral; Liceul Economic şi Drept Administrativ. De la 17:00 începeam cursurile până seara la 20:00-21:00. Cinci ani a durat.

Cum era o zi pentru tine, când le rezolvai pe toate?

Mă trezeam la ora 5:00. La ora 7:00 începeam serviciul – opt ore. La 15:00 plecam, de multe ori aveam şedinţe şi de acolo mă duceam direct la cursuri. Rareori mai ajungeam puţin şi acasă la prânz. Şi seara veneam acasă şi mă apucam de treabă – gătit, spălat, călcat.

La cât adormeai?

Că era 01:00, că era 02:00, altădată şi la 03:00. Şi sâmbăta se muncea atunci. Doar duminica era liber.

Te întreb pentru că acum toată lumea are bournout…

Asta ce e?

Pe scurt. Epuizare. Şi tu cu atâtea de făcut nu ai fost nici epuizată, nici nu ai avut anxietate, nici depresie…

Nu, nu, nu. Deloc. Le făceam pe toate cu plăcere şi cu drag. Mă duceam la şcoală, învăţam. Avantajul a fost că puteam să învăţ la cabină. Cât dura bobina buchiseam.

După liceu ce s-a întâmplat?

Am luat Bac-ul cu notă mare şi s-a pensionat şeful Cinematografului „Dacia”. Era cel mai modern cinematograf din Piteşti. Celelalte erau în clădiri vechi. „Dacia” s-a construit cel mai recent şi era şi cel mai mare. Am fost numită şefă şi am fost din start pusă pe treabă şi ambţionată. Asta îmi dorisem – să fiu şef de unitate.

Care crezi că a fost cea mai mare calitate a ta?

Ambiţia. Categoric, ambiţia. Şi hărnicia şi dăruirea. În momentul acela erau 22 de angajaţi. De la cel mai mic detaliu, totul trebuia să treacă prin filtrul meu. Aşa mi-am propus. Ţineam cont şi de om, de ce poate fiecare, şi am vrut şi să le insuflu să fie toţi după modelul meu.

Practic, în termeni actuali, tu ai fost manager. Te implicai, nu erai doar şef în birou.

Absolut. Coordonam tot. Dar atunci aşa se spunea: şef de unitate. În primul rând, ce le-am impus a fost cinstea. La casierie se putea fura foarte uşor. Am zis aşa: „Pe cel pe care îl prind că e necinstit – nu spuneam hoţ – îi fac referat să fie dat afară.” Asta am spus în prima zi. Corectitudine, punctualitate, asta le-am cerut. Şi respect. Respect reciproc.

Tot în termeni din 2022: ce strategii manageriale ai mai folosit?

De exemplu, când se făceau programările la Bucureşti, eu mă interesam din ziare, mă documentam şi ştiam ce filme să cer. Nu era indiferent câţi spectatori vin în sală. Aveam plan de îndeplinit. Şi la „Dacia” era cel mai mare plan din judeţ. Iar eu ceream să înlocuiesc filmele mai puţin cerute cu cele care mergeau cel mai bine.

Ce filme mergeau cel mai bine?

Filmele indiene şi cele americane.

Rulau, deci, şi filme americane?

Mai rar, dar când intrau în circuit era bătaie pe ele. Atunci se bătea monedă mai mult pe filmul românesc. Trebuia să faci cele mai multe încasări cu filme româneşti.

Cum te descurcai?

Lumea venea, actorii erau foarte iubiţi. Dar abia după ora 15:00 se umplea sala, după ce veneau oamenii de la serviciu. Şi în prima parte a zilei programam şcoli, în funcţie de ce se preta pentru fiecare nivel.

Ce filme româneşti au avut cel mai mare succes?

„B.D.-urile” au rupt. Iar „Nea Mărin miliardar” ţin mine că îl dădeam şi de la 23:00 la 01:00 noaptea. Rula toată ziua din două în două ore şi ultimul spectacol începea la 23:00.

Povesteşte-mi despre un succes al tău în carieră, te rog.

Eram singura unitate din judeţ care, în fiecare an, sărbătorea ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie. Prima dată când am organizat festivitatea îmi aduc aminte că am mers la Palatul Culturii, l-am rugat pe director să mă ajute, şi am luat un vinyl de la arhivă cu „Deşteaptă-te române”.

În plină perioadă comunistă.

Da. Noi eram singurul cinematograf care avea magnetofon. Şi am transpus pe bandă de magnetofon imprimarea. În ziua respectivă am programat să ruleze un film istoric: „Iancu Jianu” cu Adrian Pintea. În sală am adus în a doua jumătate, cam două sute de locuri, numai elevi de la Şcoala Militară „Mihai Viteazu”, discutasem cu domnul comandant de acolo. În prima parte a sălii erau plătitori de bilet de la casă în primele trei rânduri şi în rest elevi de liceu – ca să aibă ce învăţa. În deschidere au vorbit un profesor de la Muzeul Judeţean şi comandantul de la „Mihai Viteazu”. După ce au ţinut fiecare câte un mic discurs despre importanţa zilei de 15 ianuarie, am făcut semn sus la cabină şi a început „Deşteaptă-te române”. În momentul ăla toţi elevii militari s-au ridicat în picioare, cu mâna la chipiu şi au început să cânte.

Ştiau versurile.

Da. Şi apoi s-au ridicat şi elevii de liceu. Toată sala a cântat tot cântecul. Şi la final au aplaudat minute în şir. A doua zi s-a scris espre eveniment în toate ziarele locale şi cu felicitări. Ea am încercat mereu să fac şi educaţie prin film. Şi am fost foarte apreciată pentru asta. Altă dată, când rula „Zestrea Domniţei Ralu” am colaborat cu directorul Muzelui de la Goleşi şi am făcut o expoziţie în holul cinematografului. Au adus obiecte şi costume tradiţionale, le-au aranjat – pentru perioada aia era mare lucru.

Acum se pune mare preţ pe colaborări între instituţii, pe creativitate; tu făceai asta de acum patruzeci de ani. Din proprie iniţiativă?

Da şi cu o bună relaţie interumană cu ceilalţi directori şi Preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, domnul Petre Popa.

Aş vrea să te întreb ceva legat de cum percepi tu relaţiile între oameni. Pe timpul războiului, al foametei, apoi în comunism, oamenii erau mai solidari decât acum?

Da, cum să nu, ne ajutam între noi, ne cunoşteam mai bine, aşa, om cu om. Acum suntem mai dezbinaţi. Mai individualişti. Parcă avem o reţinere, o doză mai mare de răutate.

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Fiecare s-a gândit că are şansa, după Revoluţie, să realizeze ceva mai bun, mai măreţ, să ajungă mai departe. Şi apoi s-au văzut în faţa faptului împlinit; nu am câştigat mai nimic şi suntem într-o mare nebuloasă. Nu am reuşit să desluşim mare lucru nici acum. Parcă nu ne-am trezit bine – încotro s-o apucăm, ce e de făcut. Nu avem un scop bine definit.

Tu percepeai ca pe o lipsă, ca pe o îngrădire a libertăţii perioada de a dinainte de ‚89?

Nu, nu am resimţit nicio presiune. Ne făceam treaba cinstit şi corect.

Când a venit libertatea peste tine cum ai trăit acel moment?

Am zis că poate-poate o să fie mai bine. Şi acum, nu că sunt nostalgică, dar pare că am sperat degeaba.

De la Revoluţie ai vreo amintire marcantă?

În faţa casei din spate, la colţul ulicioarei, era tancul cu turela îndreptată fix spre noi. Tatăl tău era la Bucureşti, tu erai mică. Am stat cu o frică… Dar greul pentru noi a venit după 89’. La un an, doi, sălile de cinematograf s-au golit. Lumea stătea la televizor, îşi luau toţi video-uri, RomâniaFilm nu mai avea de unde finanţa reţeaua. Veneau câte 15 inşi în sală. Norocul meu a fost că am ieşit la pensie; în 1998. Ghinionul a fost că scăzuseră enorm salariile în cinematografie şi asta a influenţat şi pensia. Dar ne-am descurcat, ce să facem?

Cum se face că nu ai refuzat noile tehnologii? Ai smartphone, ai cont de Facebook, trimiţi mailuri.

Eu cred că are legătură, pe undeva, cu ce am lucrat. Într-un mediu cultural nu poţi să rămâi un înapoiat. Îţi place progresul, îţi place să descoperi, să înveţi. Chiar dacă vârsta nu stă pe loc.

Tu la 63 de ani ai avut prima dată computer în casă şi ai învăţat ce e ăla e-mail. Ai prins foarte repede.

Orice învăţam nou la calculator pentru mine era un succes. Şi mă bucura. Am prins una-alta din ce mi-aţi mai arătat voi şi apoi era şi plăcerea de a descoperi eu singură. Îmi pun mintea la treabă.

Cum ţi se par modelele promovate azi? Ai încredere în clasa politică?

Eu nu fac politică, dar urmăresc ce se întâmplă. De mule ori pare că lucrurile merg într-o direcţie greşită. Dar noi suntem „prea mici pentru un război atât de mare”.

Crezi că o să ieşim din nebuloasa despre care vorbeai, va mai dura mult?

Putem trece cu bine dacă în următorii ani, cât mai curând, vor ajunge în frunte doar oamenii ultra-competenţi. Cei cu integritate, care să nu îşi apere doar interesele personale. Toată mulţimea de oameni care îşi pune speranţele mereu în conducători, asta aşteaptă de la ei. Omul chiar sfinţeşte locul. Şi fiecare în funcţie de competenţele lui – omul potrivit la locul potrivit. Şi mai multă seriozitate şi respect.

În final am o curiozitate personală. Eu aşa cred că de la tine am moştenit plăcerea de a bucătări, să îi spunem. Iar tu găteşti foarte bine. Pentru tine a fost o plăcere sau mai degrabă o necesitate să găteşti?

Îmi făcea plăcere pentru că găteam pentru familia mea şi eram fericită că ei mâncau cu poftă ceea ce eu le-am pus eu masă. Deşi, banii erau puţini, ţineam mereu socoteala. Trebuia să mă încadrez în buget.

Care e secretul de a face mâncare bună cu resurse minime?

E moştenit de la mama. Ea, având patru copii, ştia mereu cum să facă să dea gust bun cu ingrediente puţine. Păi, ea dintr-o găină gătea câteva feluri de mâncare. Şi asta am făcut şi eu: mereu am gătit cu drag şi cu un echilibru.

Ce reţetă ai păstrat neschimbată de la mama ta?

Sarmalele.

Şi eu respect întru totul ce m-ai învăţat. Ce înseamnă pentru tine familia?

Eu am fost căsătorită de la 18 ani cu un singur bărbat. De 61 de ani, iacă-tă. Şi de atunci pentru mine familia a însemnat înţelegere perfectă. Familia a însemnat nici puţin, nici mult; a însemnat totul. Practic, familia a fost rostul de a trăi în armonie şi bucurie, în grijă unul pentru celălalt şi satisfacţia de a educa şi fiica şi nepoata. Gabi a fost un copil tare bun; şi cuminte, şi harnică, şi ambţioasă. Ne-a adus numai satisfacţii.

Ce te emoţionează?

Cel mai mult mă emoţionez când veniţi voi acasă. Tu şi părinţii tăi. Când ne întâlnim cu toţii de sărbători.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: