unteatru suite

Raluca CÎRCIUMARU

Nostalgia de cameră de hotel – spațiu fără de timp, unde n-ai mai fost, unde probabil n-o să te mai întorci – joacă rolul principal în debutul regizoral al lui Andrei Huțuleac. Cu aceeaşi candoare păstrată din postaza de actor pe scenă, construiește și de pe margine un univers mic, intim, teatral și cu umor foarte personal. Bineînțeles că nu putem vorbi despre dedesubturi uluitoare, dar nici nu avem nevoie de ele cu orice preț. „California suite” de la Unteatru nu pretinde profunzimi căutate, ci, la fel ca orice aventură de cameră de hotel plătită la oră, diluează timpul și pune pe masă o doză zdravănă și nepretențioasă de divertisment nici burlesc și nici ieftin.

Rolul de regizor îi priește lui Andrei Huțuleac, mai ales din prisma entuziasmului puțin vanitos de plasator care pur și simplu nu poate să stea în culise. Prezența sa îmbracă spectacolul într-o ramă simpatică, a cărei concluzie este inevitabilă: ce frumos e  playlistul băiatului care face curat! Tot el tatonează al patrulea perete cu îndrăzneală și istețime. Dozajul de implicare directă în produsul final este intuit cu bun simț artistic și dublat de carismă scenică neintenționată. Trebuie să fie ceva al naibii de satisfăcător în a duce tava în propria regie.

Trupa deja închegată lasă impresia, în ansamblu, a unei comunităţi ce se desprinde de nava mamă și face propriile sale greșeli. Schimbarea de mediu nu le fură luciul, ci le dă un suflu ceva mai informal, în cadrul prietenos de la Unteatru. Studio-ul negru îi pune sub lumină simplă de bec cinstit, dar încă atât de consistent. Mă bucur mult și sper să joace mereu, măcar din când în când, împreună.

Spectacolul debutează ca o comedie de situație în care protagonistul transpiră mult. Din scriitură, prima scenă este cea mai ofertantă și mai dinamică – o mahmureală sinceră de amiază. Și prinde la public așa cum soția (Corina Moise) îl prinde pe soţ (Dan Rădulescu)  cu o prostituată în pat. Notabilă este (culmea) Nicoleta Hâncu, antagonista perfectă și în somn, cu lejeritatea ei obraznică. Nici nu trebuie să facă prea multe ca să fure show-ul. Pe partea cealaltă a spectrului, Corina Moise rămâne strălucitoare în rolurile ei rigide, niciodată schematică, niciodată lipsită de acea bucățică recognoscibilă de feminitate umană.

Puțin autosuficient și prea sigur pe expresiile lui faciale, dar cu o mare mobilitate comică, Dan Rădulescu se ia în serios exact atât cât ar trebui și își face datoria de titirez scenic, cu care invariabil ții și pe care aproape că îl ierți. Banalizează cu candoare și vorbește cu inocență  studiată, isteață, bine pusă în pagină şi regizoral. Desgur, există scurte deconectări între replici, ca și cum câteva cuvinte și motivații nu chiar îi aparțin protagonistului nostru.

Dacă prima scenă pornește de la înălțime, cea de-a doua nu se grăbește să o concureze, într-un slowburn pe-alocuri necontrolat. Atât Sorin Miron, cât și Nicoleta Hâncu sunt două grații, însă ritmul și lungimea scenei amenință să îi facă ocazional terni, plictisitori și hiper-teatrali (pe lângă doza cerută de partitură). Totuși, caracterul dezlânat devine un punct forte în cea de-a doua parte a scenei, când, deziluzionați și întorși de la decernarea Premiilor Oscar, totul ia alura unei migrene dezbrăcate de demnitate.

Aici, lumina spectacolului își arată măsura, simulând acea oră fermecătoare dintre prea târziu și mult prea devreme. Disperarea ei excentrică și disperarea lui rezervată dansează împreună, amândouă în rochii de gală. Între grotesc și duios, ambii actori fac slalom printre clișee. Nicoleta Hâncu are în mod inerent alura de divă maniacală, ceea ce se potrivește mănușă perspectivei de histrionică deprimată, proaspătă necâștigătoare de Oscar. Tocmai în contul potențialului ei (încă neatins), scena mai poate urca și de aici încolo. Și, la rândul său, Sorin Miron are ceva al lui care nu îi permite să se repete de la un spectacol la celălalt. Distincția caracteristică nu este redundantă, ci mereu oferă mai mult partiturii, chiar dacă scena acestei perechi este, încă, neîmplinită –  poate şi din cauza aşteptărilor înalte.

A treia situație a spectacolului poate plictisi; cu iz de reclamă la Wilson, de moment de respiro dezechilibrat, în urma a două momente cu ceva tensiune în spate. Aici se resimte cel mai clar dialogul cumva steril, care conturează cu stângăcie situații, de altfel, bune, cu actori realmente buni. Comicul nu părăsește spectacolul, dar miza lipsește cu desăvârșire, iar energia actorilor scade considerabil.

Și, totuși, fără a fi un spectacol deosebit de șlefuit, „California suite” reușește să se facă simpatic într-un mod simplu, curat și cu personalitate proprie. Such a lovely place, such a lovely place – deși, încă, prea cuminte aşteptând să-și găsească avântul de care fiecare dintre artiștii implicați este capabil.

Unteatru

California suite

de Neil Simon

DISTRIBUȚIA (în ordinea apariției):

Dan Rădulescu

Corina Moise

Nicoleta Hâncu

Sorin Miron

Regia: Andrei Huțuleac

Costumele: Ariana Presan

Decorul: concept colectiv

Light design: Alex Medveghi

Traducerea: Tudor Lucanu

Mulțumiri: Carol Ionescu, Marian Pălie, Alin Florea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: