Florica Ichim. Profesiune de credinţă şi puterea de a îndura

            Criticii de teatru scriu articole; nu se scrie, prea des, despre ei. Mai ales atunci când lucrează aproape fără oprire, când îşi dedică viaţa profesiei, când adună o moştenire culturală bogată, când numele se confundă cu publicaţiile pe care le coordonează; atunci când sunt atât de prezenţi, când o breaslă întreagă le respectă autoritatea şi le admiră meritele, de ce ar mai fi nevoie să scrie cineva despre ei? Scrisul lor vorbeşte de la sine. Scrisul lor e cronica nescrisă a unei vieţi trăite în numele teatrului.

            Florica Ichim e unul dintre aceste nume. Iar rândurile care se adună acum ordonate din litere apăsate pe tastatură sunt doar expresia recunoştinţei şi respectului, născută din nevoia de a face, a spune ceva în faţa unei plecări. Ceva ce ştim cu toţii. I-am cunoscut şi apreciat unanim puterea de muncă, i-am admirat mulţi dintre noi dârzenia, ambiţia şi încăpăţânarea de a construi un tezaur cultural în numele unui crez, câţiva îi ştiau umorul personal şi se bucurau de el, prea puţini îi descoperiseră candoarea şi doar câtorva le-a permis privilegiul de a-i deveni continuatori. Responsabilitatea lor e cea mai mare. Pentru că ce a început Florica Ichim nu e doar o fundaţie culturală, nu e doar o editură, nu e doar o revistă.

            Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista „Teatrul azi” înseamnă, datorită ei tradiţie şi conservare a timpului prezent al artei lui „Aici şi Acum”. Teatrul chiar se întâmplă doar azi. Doar acum. Iar prinderea între file şi coperte a acestui abur care scapă printre degete nu e un job printre altele. Pentru Florica Ichim a însemnat viaţa aşa cum a fost ea. Profesia i-a devenit profesiune de credinţă în care a investit o forţă impresionantă ce nu putea veni decât dintr-o pasiune colosală. Admiraţia pentru acest tăvlug de voinţă e lecţia de care avem nevoie pentru a înnoda propriul nostru fir de pasiune şi dedicare în lanţul istoriei teatrului românesc.

            E greu să mai ai modele. Poate nici nu mai e nevoie. Iar Florica Ichim nu cred că şi-a propus să devină model, ci prin muncă şi fanatismul cel mai autentic pentru teatru a devenit exemplu. Poate astăzi e greu să mai crezi în ceva aşa cum a crezut în nevoia de a strânge în volume memoria teatrului românesc. Un raft lung din bibliotecă e plin cu cărţile care fie îi poartă semnătura, fie au fost scrise sub îngrijirea ei. Moştenirea de spirit pe care a lăsat-o, agonisind cu efort doar de ea ştiut, are valoarea unui arbore genealogic construit cu migală din generaţie în generaţie. Ne putem duce mai departe prezentul doar cunoscându-ne trecutul. Iar Florica Ichim ne-a ajutat pe fiecare dintre noi să nu venim de nicăieri.

            O cunoşteam după timbrul unu tuşit tunat în sala de spectacol. Când vorbea la o lansare de carte simţeam nevoia să îmi îndrept spatele. Oricând o întâlneam un zâmbet plin de respect îmi însoţea o înclinare scurtă a capului. Mă impresiona devotamentul său de a traversa ţara în zig zag pentru a prezenta cărţile în teatre, la festivaluri şi evenimente culturale. Dincolo de severitatea şi seriozitatea sa îi găseai mereu acea duioşie emoţionantă atunci când vorbea despre teatru, actori, regizori, scenografi. Părea că i-a cunoscut pe toţi. Părea că e fascinată de anvergura artei lor şi, asemeni unui cavaler în armură care doboară balauri şi zmei de dragul gingaşei lui prinţese, la rândul său şi-a pus platoşa, a luat scutul şi sabia în mâini şi s-a pus în slujba lor.

            A fi cu adevărat pasionat de profesia ta, a fi absorbit de vocaţia ta, astăzi pare un gest fie desuet, fie de fanatism exagerat. Cu greu ne mai lăsăm motivaţi de plăcerea de a lucra; suntem pragmatici, eficienţi şi atingem rapid targeturi. Dar în artă, în teatru, e nevoie de pasiune; e nevoie de fanatism. Cu minimul de efort nu se poate obţine maximul de efect decât pe scenă, în urma unei munci minuţioase, de chinez bătrân, în repetiţii. E încă una din iluziile teatrului. Aparenţa uşurinţei e un truc pe care experienţa şi vocaţia îl pun în trusa maeştirlor. Criticul de teatru trebuie să fie cu atât mai pasionat cu cât „scena” lui e foaia albă, pe care o umple în singurătate, lipsit de aplauze. Dacă nu ai nebunia dată de un crez pentru care să mergi până la capăt, dacă nu ai puterea de a îndura şi energia de a lupta, generozitatea de a te pune în slujba artiştior fără a-ţi pierde propria demnitate, dacă nu meriţi respectul unei bresle în care ego-urile concurează acerb pentru acest respect, nu e niciun capăt de lume. Eşti, doar, puţin mai trist. Florica Ichim a fost, însă, fericită în profesia pe care a slujit-o cu credinţă.

            Când un om îi învaţă pe alţii fără ca măcar să ştie că o face, devine maestru. Suntem mulţi cei care nu am lucrat în preajma Floricăi Ichim, dar care am învăţat de la dumneaei câte o lecţie de profesionalism şi devotament, de modestie sau ambiţie, de luptă sau putere de a îndura. Cu recunoştinţă şi respect, mulţumesc!