Industrializarea bunătății sau răutate industrială. „Omul cel bun din Seciuan”

de Raluca CÎRCIUMARU

Îmi place să cred că toți suntem mici zei dătători de verdicte, în căutare de oameni buni, de care, ideal, să ne înconjurăm. Atât de râvnită este bunătatea, fie ea via doctrină creștină, cei șapte ani de acasă, sau starea de zen suburban de după o sesiune zdravănă de pilates și două linguri de guacamole, încât încercăm să o îmbuteliem și s-o comercializăm la kilogram. Să emitem, pe bandă rulantă, judecăți despre momentele în care ceilalți nu și-au atins potențialul de cumsecădenie, să dăm share la tot felul de citate-reclame la coloană vertebrală și empatie. Ne prefacem că purtăm hainele împăratului în materie de etică și ne e greu să înțelegem că fiecare dintre noi (în teorie) face tot ce poate, nu totul, unul pentru altul.

            „Omul cel bun din Seciuan”, montat de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra, lipește o succesiune de strigăte sociale acute cu un ritm intenționat caricaturizat, situat undeva între bandă desenată și basm. Păstrează toate ingredientele unui Brecht clasic, și își permite să sublinieze cu carioca cu tuș(ă) personal(ă), românisme subtile. Reinterpretarea și reintegrarea songurilor într-o manieră eclectică: uneori ca monoloage, uneori cântece de tabără, culminează în geniul tehno-grotesc al scenei care o dezumanizează pe protagonista noastră cea bună: Ai cui sunt copiii străzii? Vânătăile de pe pielea dezgolită a copilului tâmplarului, coregrafia alcătuită cu dibăcie din automatisme brutaliste, cacofonia muzicală și vinovăția ca personaj principal – toate acestea desăvârșesc un tablou care se lasă în mod real cu piele de găină.

Apropierea brechtiană de teatrul de revistă asigură contrapunctul care face trei ore să treacă mai repede decât pe ceas. Alternarea de accente de muzică populară și accente moldovenești într-o piesă germană despre o Chină vag îndepărtată temporal este esențială. Generalul („Ai cui sunt copiii străzii?”) și culoarea noastră locală („Nu evacuării forțate!” cu o doză periculoasă de ironie) fac lucrurile recognoscibile pe toate planurile. Pe unele le vezi pe Twitter, pe unele, în fața blocului, și sunt, fiecare, fațete ale dezbaterii fără de răspuns a bunătății umane.

Spectacolul în sine prezintă o estetică intenționat ponosită, cu hainele din piață de rigoare și tablă zgâriată și ruginită, însă ambientul este plin de emoție și acrișor la fiecare scenă, la fiecare pas. Aspectul heroinat – creta de pe fețele actorilor – duce mai mult în zona cadaverică sau chiar spre machiaj cabotin, în niciun caz către atât de tentantul yellowface. Spațiul este delimitat simplu și fermecător de bețe de bambus, transformate în ghimpi supradimensionați în inima generoasă a lui Shen Te. Totul este dinamic, și clar, și întrebuințat. În prima parte a montării, decorul inspirat este încununat de o câmpie de maci cu susul în jos – tăiată pentru a face loc industrializării, pesemne.

Ana Ularu pășește timid spre Shen Te, eroină tragică al cărei singur hybris este o generozitate autodistructivă. Nimic din interpretarea ei cuminte, de prostituată-Cenușăreasă, nu dă în vileag voluptatea și siguranța cu care se dezlănțuie, treaptă cu treaptă, pe măsură ce planului bunătății i se adaugă planul nevoii de a face bani, al neputinței, al unei iubiri neîmplinite, al instinctelor materne declanșate într-o lume crudă, și, în fine, al vinovăției. Ca eroină shakespeariană cu abilități de marketing și pumni de fier, Ana Ularu prezintă un farmec care excedă mult ochelarii de soare fistichii și paltonul Matrix.

Într-o manieră similară se prezintă și Vlad Ivanov, cu o sinceritate puerilă, dulce, neașteptată, de naiv și sufletist vânzător de apă, dublată de ipostaza magnatului care se vrea franc și civilizat, și îi cere publicului o părere sinceră, disimulând cu tact impenetrabil empatia și interesul pentru caritate. Acesta jonglează cu propria postură și își pune un sacou alb, a’la dolce far niente – și, astfel, reușește o distincție mai puternică între personaje decât dacă partitura amărâtului vânzător olog și cea a bogatului ar fi fost jucate de actori diferiți.

Nici Cătălin Babliuc – barbar, dur, cinic, cu o ironie fină și distanțată – nu coboară ștacheta în vreun fel. Mai puțin antagonist, și mai curând produsul unei epoci (un bărbat capabil, autosuficient, nemulțumit, inteligent, oportunist, înrăit de societate), Sun este mai mult decât execuția unei scheme de personaj foarte realistă, cu temperament de Jimmy Porter și suflet de Torvald Helmer.

Rodica Mandache este o campioană în materie de anduranță, de energie și de istețime a umorului – pe de-o parte o zeiță obosită, care se încurcă în replici, dar o face cu infinit șarm și siguranță, pe de altă parte, o cocoană veritabilă, o gaiță elegantă care izbutește un accent hipnotizant, moldo-franțuzit.

Abordarea rămâne sinceră și solidă în fața unui întreg carusel de nedreptăți și normalități inumane, iar, lăudabil, argumentele nu negociază, nu tremură și nu cad nici în didactic. Prețul purității morale și chinul milei includ dezbateri profunde despre feminism (o femeie ca Shen Te nu poate reuși, dar un bărbat tot ca ea prosperă), sentința gulerelor albastre („fabrica sau închisoarea”), lipsa de adăpost, exploatarea, nepotismele și puterea banului. Toate acestea (în mod previzibil pentru Bertolt Brecht, care așa le-a și plănuit) elevează spectatorul – căruia interesul îi este susținut pe tot parcursul montării și prin toate aceste ornamente ale notoriului efect de distanțare.

Societatea modernă nu permite loc de Deus ex machina. Nu, zeii sunt doar spectatori care spun „descurcă-te” și pun o fundă roșie peste un final incert, înfricoșător pentru noi, muritorii. Faptul că este imposibil să fii bun atunci când totul e scump, atunci când ți-e foame nu mai este problema divinității. Intermezzo-urile cu zei disecă inutil dilema nerezolvabilă în care se află omul care se zbate să rămână la suprafață în vâltoarea capitalistă. Cu real har pentru misticism și suspansul de teatru, regia ține să presare, cu fiecare plecare a celor trei actrițe-zei, fărâme de speranțe printre îndoieli.

Soluția, în final? Un dat din umeri – nici zeii nu sunt siguri. Punctul în care suntem, ca omenire, cere ca universul însuși să ia în considerare că așteptările sunt prea mari, că intențiile bune sunt uneori tot ce își permite omul modern – că e greu. În fapt, chiar și prezențele divine sunt din ce în ce mai târâte prin țărână, mai găurite și mai slăbite cu fiecare apariție pe scenă, de unde se trage concluzia decăderii – a omului și a zeului deopotrivă.

Sentința „Fii bună, și totul se va termina cu bine” nu este absolvire de păcate, ci eschivare a’la Miss Universe, care contează pe o soluție miracol (poate pacea în lume?) la care muritorii trebuie să aspire. Dar „Omul cel bun din Seciuan” are în compoziție și ceva despre speranță, și despre zbatere, și despre limitele umane. Și, fără a fi un verdict, este suficient.

            Dacă bunătatea este o elevare a spiritului care vine cu sacrificii de rigoare, sau pur și simplu capcana în care alunecă oamenii săraci, spectacolul nu ne zice. Nici Brecht n-a știut să spună, iar jumătate din farmecul teatrului epic este că este o mică piață liberă, din care fiecare își culege ce și cât vrea în ceea ce privește concluziile. Cert este că „Omul cel bun din Seciuan”, azi român, face dovada unei rețete imbatabile, pe care noi o tot neglijăm de dragul dramelor de chiuvetă de bucătărie și a micului adevăr, șarmant, dar suprasaturat.

Teatrul Bulandra

Omul cel bun din Seciuan

de Bertolt Brecht

Traducere şi adaptare scenică Andrei Şerban şi Daniela Dima

Distribuție

Alexandra Fasolă / Ana Ularu (Shen Te / Shui Ta)

Vlad Ivanov (Vang / Shu Fu / Femeia)

Cătălin Babliuc / Alexandru Potoceanu (Sun / Bunicul)

Rodica Mandache (Zeu 1 / Doamna Iang)

Manuela Ciucur (Zeu 2 / Doamna Shin)

Mirela Gorea (Zeu 3 / Nepotul / Bătrânul)

Daniela Nane / Ana Covalciuc (Proprietăreasa)

Profira Serafim (Tâmplarul / Bătrânica)

Adrian Ciobanu (Poliţistul / Şomerul)

Marcela Motoc (Bărbatul)

Mihai Niţă (Cumnata)

Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu (Băiatul)

Adela Bengescu (Nepoţica)

Simona Pop (Fratele)

Regie Andrei Şerban

Scenografie Iuliana Vâlsan

Muzică Raul Kusak

Lighting Design Andrei Şerban

Coregrafie Andrei Şerban și Andreea Gavriliu

Asistent Regie Răsvana Cernat, Ioana Petre şi Alexandru Gherman

Photocredit: Mihaela Marina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: