Mirări şi tăceri la un ceai în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe

„Să nu vorbeşti neîntrebat!” – una din primele învăţăminte pe care educaţia ni le fixează în bolţuri solide pe când noi înşine stăm fixaţi în bănci aliniate simetric. Dar să întrebi e voie. Oare? Curiozitatea e una dintre cele mai de folos calităţi; din copilărie şi până la senectute. Oricât de obositoare ar fi „de ce”-urile pentru cei care se presupune că au răspunsuri, oricât de plicticoasă e repetiţia sub diverse forme a informaţiei ce nu se lasă asimilată de încăpăţânarea minţilor iscoditoare,  nevoie de întrebările inteligente pentru a învăţa cu adevărat ceva.

            Odată cu maturizarea, curiozitatea îmbătrâneşte şi ea. Cei care îmbătrânesc pe dinăuntru mai rapid decât le-o permit degradările celulare capătă un soi de acreală intelectuală; dulceaţa mirării devine un borş retoric în care plutesc verdictele gata fermentate răscoapte sub formă de întrebări urmate e multe semne de interogaţie şi exclamare. Pe an ce trece pierdem din acea predispoziţie de a întreba aşteptând un răspuns mulţumitor. Căpătăm, însă, importanţa autorităţii inchizitive ce îşi manifestă unilateral plenara cunoaştere într-un monolog presărat cu întrebări ce pretind, doar, să aştepte şi răspunsuri.

            De fapt, cu toţii ne sastisim de surzenia celorlalţi. Cu cât urechile se şubrezesc şi îşi pierd acuitatea pentru argumentele altcuiva, cu atât limbile capătă abilităţi de contorsioniste olimpice şi se încâlcesc în vorbe. Multe din aşa-zisele noastre curiozităţi sunt, de fapt, adevăruri personale pe care le credem general valabile. Lipseşte numai un „nu-i aşa” subînţeles, parcă, după fiecare enunţ. Ce se întâmplă, totuşi, cu cei care nu vor să vorbească tunci când sunt întrebaţi. Şcoala nu ne mai ajută aici. Nu e nicio lecţie în manual şi niciun sfat matern venit de la doamna învăţătoare legat de alegerea de a tăcea.

            Diplomaţia e desuetă. Dacă în mod deliberat îţi antrenezi muşchiul genioglos să nu îţi plonjeze instant limba într-o suită de piruete şi salturi, şi, odată cu el, răbdarea de a cumpăni intenţia reală a unei interogaţii, e, oare, laşitate sau delicateţe? Eşti un struţ cu părul rar care aşteaptă să treacă furtuna de nisip din clepsidră sau un eremit înţelept care „vede înainte” inutilitatea de a încerca să evoce via media într-o falsă dezbatere cu cel dinainte convins şi mândru de convingerile lui?

            Pentru ca ştruţo-schivnicul şi judecătorul curios să poată sta de vorbă e nevoie de un efort de încredere; pe care niciunul nu se grăbeşte să-l facă. O conciliere între arţagul multelor semne de exclamaţie şi interogaţie şi pasivitatea jurământului de tăcere al unui quijote care deşi vede uriaşi, pur şi simplu trece melancoolic pe lângă ei, ar fi posibilă doar după o vizită într-un cabinet ORL. Vindecarea urechilor cărora nu le mai pasă de auz şi descleştarea limbii obosite dinainte de vorbe ce nu vor fi ascultate îşi au acelaşi leac: picături de rădăcină de generozitate. Atâta timp cât acest cuvânt rămâne doar o formulă magică sau declaraţie bună pentru presă, întrebările şi răspunsurile nu vor sta la aceeaşi masă. În spiritul acestei calităţi demonetizate şi reinventate sub nume precum toleranţă, acceptare, asumare, awareness, incluziune, diversitate, şi câte şi mai câte neologisme care sună mai puţin patetic, se poate sta, în linişte, la un ceai şi o vorbă. De preferat un ceai servit în setul de jucărie, în faţa unui castel roz, în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe. Căci de curiozitatea ei senină şi sinceră e nevoie pentru ca din cănile mici şi goale să se simtă gustul plăcut de iasomie.

            Iar camera de copil în care personajele de poveste să poată sorbi din ceaiul concesiei într-un dialog cathartic nu poate fi un perete; fie el şi de Facebook. Un safe space în care încrederea sperioasă şi fragilă să fie prăsită nu se poate amesteca printre lamentaţii dezabuzate şi părirismele îndârjite despre tot şi toate. Obişnuinţa obligaţiei de a formula o opinie despre orice pentru a fi relevant trebuie să treacă pintr-un proces de dezvăţ terapeutic pentru ca exerciţiul să funcţioneze. Nevoia de a spune ceva pentru a fura puţină atenţie, drogul interesului pe care îl clamăm periodic pentru a nu intra în sevrajul nesiguranţelor şi fricilor, nu are ce căuta în camera de copil cu intenţii curate.

            „Să răspunzi doar dacă eşti întrebat cu adevărat!”, aşadar. Şi să o găsim pe acea fetiţă care să ne primească în camera ei cu ferestre mari şi jucării de pluş în care mirările şi tăcerile să înceapă să se asculte şi să îşi vorbească frumos ca într-o poveste pentru oameni mari şi generoşi.