Cele mai importante lecţii le primim sau le oferim fără să ne dăm seama pe moment. Da, silabisim şi învăţăm conştiincioşi alfabetul şi înţelegem de ce unu şi cu unu vor face mereu numai şi numai doi. Dar dincolo de informaţiile multe şi foarte necesare şi utile şi atât de bogate care ne îndiguiesc vieţile, acele rare şi de preţ lecţii le primim drept cadouri pe care abia mai târziu le desfacem din cutiile de catifea pe care, cu emoţie, le pipăim. Şi e minunat când ai şansa de a şti că păţeşti aşa ceva. Iar cei care predau nu un curs didactic, ci o ştafetă de umanitate, o mostră de „a fi”, cu atât mai puţin ştiu ce bogăţie poate dărui o simplă privire sinceră a lor în ochii învăţăceilor care simt că primesc coroniţă de lauri odată cu o strângere de mână.
Ziua de 27 martie 2022 va rămâne, poate, pentru mulţi dintre tinerii care au fost în Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, accea în care au învăţat în câteva ore cât alţii în ani. Poate unii dintre studenţii anului I Arta Actorului ai UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti au primit din locul lor din acea sală, în acea zi, răspunsul la întrebarea „De ce teatru?”. Şi, poate, odată cu emoţia densă şi sinceră şi de calitate a evenimentului „Întâlnire în două acte” viitorii actori au înţeles mai bine responsabilitatea pe care o vor avea în curând, devenind colegi de breaslă cu Mariana Mihuţ şi Dana Dogaru. Căci e atât de frumos să poţi continua, cândva, peste ani, cursul de Viaţă în teatru început de actori care au înţeles, instinctiv mai degrabă, că profesiunea lor e una de credinţă. Nicidecum un job mişto.
În faţa teatrului, în lumina caldă a primei duminici de primăvară cu soare, câţiva copii-încă vin cu zumzet de glume şi zâmbete lejere din parcul unde chiotele de-abinelea-copiilor se aud ca zvon de fericire. E atât de simplu acest tablou de câteva clipe care îţi bucură sentimentele amorţite de frici. Sunt cei zece studenţi care urmează să adreseze câte o întrebare actriţei Dana Dogaru; sunt veseli şi au ceva emoţii pe care le acoperă cu dezinvoltura antrenată de siguranţa de sine purtată drept scut colorat. Odată ajunşi pe scenă, în lumina reflectoarelor, în faţa unei actriţe ce nu are nevoie de nicio precauţie pentru a fi cine ştie prea bine că este, scuturile se dovedesc a fi fost de vată de zahăr cumpărată de la toneta din parc. Şi emoţiile încep să se amestece şi cuvintele la fel, şi gândurile pregătite de dinainte şi stângăciile devin prilej de firesc neamendat. Oameni care stau de vorbă şi atât. Nu un mentor şi micii ucenici, nu o mare actriţă şi câţiva aspiranţi. Oameni curioşi, oameni care ascultă, oameni care au curajul de a sta faţă în faţă fără măşti de niciun fel. Iar această „convenţie scenică” s-a instaurat neanunţată, prin simpla prezenţă a Danei Dogaru; un om care a venit să răspundă sincer, direct, simplu, cald şi cu atâta omenie unei invitaţii la o discuţie într-o după-amiază de duminică, dintr-o primăvară.
Seara parola a fost „emoţie”. Emoţia pe care o au copiii când spun o poezie lui Moş Crăciun în faţa bradului de iarnă. Emoţia revenirii în casa bunicilor după ani mulţi. Emoţia unui vis împlinit. Emoţia de a privi în ochi super-eroul preferat care nu poartă mantie, ci un sacou smart-casual şi îţi zâmbeşte cu ochii cei mai vii din lume. De la cuvintele pe care Marina Constantinescu le-a rostit cu lacrimi simţite şi nu arătate în deschidere, la paşii cuminţi ai studenţilor care, cu băgare de seamă, şi-au ocupat scaunele, emoţia se sprijinea timidă de colţurile decorului pentru a nu atrage prea mult atenţia. Odată cu Mariana Mihuţ emoţia s-a făcut abur şi a hipnotzat fiecare suflet prezent. Dame Mariana Mihuț a intrat pe scenă, a venit în centrul său şi a mulţumit pentru aplauzele ce ropoteau a fericire. Lecţia de „a fi” pe care umanitatea delicată a actriţei cu adevărat mare a oferit-o de Ziua Mondială a Teatrului este aceea a smereniei, a sincerităţii, a firescului de bună calitate şi, mai presus de toate, a iubirii. Generozitatea sa nu constă în declaraţii fanfaronarde debitate cu mult prea dese prilejuri, aşa cum păţesc cele mai multe colege actriţe care îşi revendică o norotietate auto-impusă avid, prin prezenţa pretutindinară, obositoare şi crispantă. A fi pur şi simplu şi a isca o densitate de sentimente vorbind din suflet, cu suflet, pentru suflete, despre pasiunea pentru profesie, fără false modestii, cu atât de mult bun simţ şi cu atâta moderaţie şi drag şi cu o forţă a cuvintelor pe care doar un om cu adevărat omenos o poate genera, a fi Mariana Mihuţ e mai de preţ decât oricâte osanale şi ovaţii şi-ar putea confecţiona artificial printre dinţii scrâşniţi a efort şi invidie colegi de breaslă care se zbat petru un pic de relevanţă ori atenţie.
Nobleţea şi feminitatea unui om cultivat, inteligent, cu umor , cu talent, şi generozitate, puternic, sensibil şi cald au fascinat de la sine. Nu e greu să decelezi pe cine ai putea alege drept model dacă eşti în căutare de aşa ceva. Demnitatea discursului său, recunoştinţa pentru şansele din viaţă, credinţa, respectul pentru colegi, coloana dreaptă a valorilor – pot fi repere care să inspire cu adevărat o viaţă în artă. Gălăgia şi tupeul pe care cei mai mult cunoscuţi decât valoroşi o fac cu o dârzenie al cărei motto pare a fi „N-am mamă, n-am tată, vreau să fiu mare vedetă!” e doar o cacofonie lălâie pe lângă cuminţenia tăcerilor şi a respiraţiilor unei actriţe care îşi cunoaşte valoarea şi o respectă.
E important ca atunci când eşti tânăr să ai norocul de a cunoaşte oameni de la care să primeşti lecţii nesperate pe care apoi să le transformi în principii de viaţă. Dacă ai nevoie de mentori e minunat să ai înţelepciunea de a-i recunoaşte pe cei autentici. O zi de duminică, dintr-o primăvară în care frica înfloreşte odată cu pomii, poate fi acel moment în care, într-o sală de teatru, ascultând o actriţă care îşi împărtăşeşte generos povestea vocaţiei de a fi actriţă, descoperi un colţ din tine însuţi. Iar pentru acest mic semn de umanitate nu poţi face altceva decât să mulţumeşti, cu recunoştinţă, privind ochi în ochi, cel de la care ai preluat ştafeta de „a fi”.
d'E-pîn-geac 