Revenirea la antici nu e tocmai reconversie artistică de ultimă oră. Parcă a mai existat, cândva, prin istorie o inspiraţie colectivă de a trage cu ochiul la ce făceau ăi bătrâni. Şi bine au făcut Leonardo şi prietenii lui. A ieşit ceva de toată mândria şi frumuseţea. Şi nu degeaba se numeşte Renaştere. Un restart ţintit, necesar, conştient, care porneşte de la un T0 matur, aplecându-se în mod real asupra une lecturi proaspete a valorilor de foarte de demult, poate fi o soluţie viabilă pentru armele depuse fie a resemnare sub deviza „totul s-a făcut, totul s-a spus deja”, fie a nasuri strâmbate în faţa artei „frumoase şi atât”. Tragediile antice sunt o piatră unghiulară pe care se poate construi solid şi autentic. Aşadar, nu e de mirare că tot mai multe montări pornesc de la vina de neam a Labdacizilor şi Artizilor.
Spectacolul „Antigona” de Sofocle, în regia lui Stathis Livathinos de la Teatrul Bulandra e o generalizare-tribut a modalităţii de abordare a unui text menit să fie pus în scenă într-o manieră foarte precisă. Adaptarea semnată de Mirela Năstăsache păstrează versul ce predispune la incantarea ritmată a replicilor, relaxând, însă, limitările impuse de structura arhaică a limbii. Scenariul de joc reconfigurat e suficient de contemporan şi suficient de antic, totodată; undeva, la jumătatea drumului între opţiuni clare, aşa cum se află şi intenţiile regizorale.
Deasupra unui plan înclinat nouă scaune vechi de lemn atârnă prevestind ameninţare şi rău augur. Spaţiul gol, delimitat în spiritul convenţiei în scenografia lapidară asumată de Maria Miu şi Nina Brumuşilă, predispune la acest amestec de timp şi loc, în care precizia se diluează în favoarea general valabilului periculos de generos. Jumătăţile de măsură se pot intui şi în intenţii şi în forma de expresie. În afară de semnul teatral investit foarte clar prin purtarea măştii pentru a sugera trecerea de la ipostaza de coreut la cea de personaj, convenţia nu contribuie prea mult la impactul acestei trame cu implicaţii apocaliptice. Personajele gravitează pe scenă, se ascultă şi se supraveghează, parcă, dar nu e bine definit din ce ipostază o fac şi cu ce scop. Arbitrarul joacă un rol mult prea important în construcţia regizorală care pare nedumerită în opţiuni: clasic sau contemporan? Şi aşa, şi aşa.
Momentele în crescendo în care Corul construieşte un ritm din ce în ce mai alert, acompaniat de muzica foarte inspirată şi percutantă compusă de Daniel Jinga şi Constantin Aolăriţi – unul dintre cele mai bine definite elemente ale sectacolului, dealtfel – aveau şansa unui impact scenic puternic; dacă ar fi avut precizie. O melopee viguroasă a replicilor egal silabisite într-un recitativ formal nu creează în mod obligatoriu o atmosferă de pericol sau imagini auditive pregnante. Aşa cum nici gestusul nu are relevanţă dacă nu are tăişul unei lame şi e făcut neglijent. Se poate transforma într-un bumerang ce trădează lipsa concentrării şi devine expresia tautologică a unei mişcări descriptive, redundante şi crispante. Efectul cel mai evident al acestui comentariu personal prin gesturi şi interpretare excesivă a cuvintelor în speranţa obţinerii unui efect comic cel puţin ciudat ca opţiune în contextul spectacolului este uşor de identificat în interpretarea lui Adrian Ciobanu (Paznicul). Bufonadele demonstrative aparţin, parcă, altui gen spectacular, iar contraunctul pe care l-ar fi putut aduce este ratat din cauza aceleiaşi generalizări ce aplatizează întregul spectacol.
Dacă din punct de vedere al exactităţii gesturilor Lari Giorgescu (Hemon) este cel mai concentrat şi expresiv, monologul său e lipsit de vitalitate din cauza intonării unei forme din care conţinutul nu e dublat de înţeegerea intenţiilor clare ale personajului. Se poate iintui tristeţea şi obida în spatele frazării egale, dar concret de ce spune ce spune Hemon, cum diefenţiază statutul său defiu şi cel de logodnic, e furios, e speriat, e disperat, cum e el clar, nu se poate deosebi. Silvana Negruţiu (Ismena) încearcă să compenseze această ambiguitate a intenţiilor, însă nici ea nu găseşte expresivitatea sentimentelor eroinei pe care o lasă undeva la jumătate distanţei dintre jale şi tânguire. Ana Ioana Macaria (Euridice) e foarte cerebrală şi cu economie de mijloace alege să asculte şi să încaseze foarte just şi fără alte artificii. Prezenţa şi vocea sa gravă îi sunt ustensile suficiente pentru a păstra o măsură ponderată. Constantin Dogioiu (Tiresias) construieşte o compoziţie energică şi de efect, îşi modulează vocea şi găseşte un ton potrivit, dar nu duce până la capăt gândul din spatele intenţiilor. De ce spune ce spune Tiresias înţelegem, dar nu şi cu ce intenţie. Lucian Ifrim (Mesagerul 1) are credinţa de a se emoţina de monologul său şi sârguinţa de a-i creşte tehnic ritmul. Poţi vedea cu ochii minţii ceea ce povesteşte, însă efectul cathartic e departe de a fi atins.
Andreea Bibiri (Antigona) are forţa de a fi eroină tragică şi simte foarte acut ghemul de vină şi frică şi datorie şi răzvrătire şi disperare pe care îl presupune acest rol. E un mix greu de echilibrat pentru a reuşi cu adevărat să înglobezi toate subtextele acestei partituri pe cât de ofertante, pe atât de greu de strunit. Excesele de volum pe care le repetă par a veni din dorinţa de a suplini fisurile de gând. Pe cât e organic şi asumat o ajută talentul său să perceapă dedesubturile personajului, pe atât de arbitrar par a cădea accentele frazării. Cu mai multă atenţie pentru partea tehnică, de logică, chiar, a textului, acest tăvălug de feminitate războinică în trup fragil, dar hotărâtă să meargă până la capăt cu demnitatea unei regine ar putea fi o adevărată performanţă.
Cornel Scripcaru (Creon) este cheia de boltă a spectacolului. E cel care concentrează tată atenţia şi conduce cu mână sigură atât propriul rol cât şi relaţiile cu toţi ceilalţi. Pare că îşi metamorfozează şi chipul odată cu gândul foarte limpede asupra construcţiei acestui erou tragic, a cărui vină e orgoliul. E chinuit de o frământare continuă pentru statut, e tiran pentru că se teme şi gestionează elegant, subtil şi nuanţat toate aspectele acestui aparent om lipsit de inimă şi acaparat de beţia puterii. Poate cea mai elocventă mostră de alegere clară din acest specacol e furia sa conţinută pe şoaptă; ameninţările lui şuieră timbrat şi nu are nevoie de nicio demonstraţie exterioară pentru a şlefui statura forţei lui Creon. Jocul său rafinat, ochii în saptele cărora se derulează filmul interior al intenţiilor motivate, turul de forţă al lamentaţiilor niciodată crispante, contrapunctul pe care îl foloseşte surprinzător, pauzele mobilate cu gând, reuşita deplină a acestui rol pe care îl conduce minuţios şi, totodată, ludic, îi reconfirmă încă o dată calităţile.
„Antigona” e un spectacol aflat la jumătatea drumului dntre bune intenţii şi opţiuni clare. Cu timiditate şi prea multă precauţie, parcă, îi lipseşte acea densitate ce răsună doar din sonoritatea planului muzical. Pare important şi grav, e sumbru şi funest, în nuanţe de gri şi umbre ce prevestesc dezastre, dar totul rămâne la stadiul de citat şi se diluează între performanţele personale inegale. Fără a-şi clama locul în rândul spectacolelor cu imlicaţii politice, mai aproape de intenţiile teaturlui de artă, propunerea regizorală a lui Stathis Livathinos păstrează, însă, balanţa de prea multe ori dereglată dintre artistic şi social.
Teatrul Bulandra
Antigona
de SOFOCLE
traducere GEORGE FOTINO
adaptare scenică MIRELA NĂSTĂSACHE
Regie şi mişcare scenică STATHIS LIVATHINOS
Scenografie MARIA MIU şi NINA BRUMUŞILĂ
Muzică DANIEL JINGA și CONSTANTIN AOLĂRIȚI
Ilustrație muzicală CONSTANTIN AOLĂRIȚI și IULIAN OCHESCU
Asistent regie MARA OPREA
Regie tehnică DANIEL CONSTANTINESCU
Distribuţie:
ANDREEA BIBIRI (Antigona)
ANCA ANDRONE / SILVANA NEGRUŢIU (Ismena)
CORNEL SCRIPCARU (Creon)
ALIN STATE / LARI GIORGESCU (Hemon)
CONSTANTIN DOGIOIU (Tiresias)
ANA IOANA MACARIA (Euridice)
ADRIAN CIOBANU (Paznicul)
LUCIAN IFRIM (Mesagerul 1)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Mesagerul 2)
ANDREEA BIBIRI, ANCA ANDRONE / SILVANA NEGRUŢIU, CORNEL SCRIPCARU, ALIN STATE / LARI GIORGESCU, CONSTANTIN DOGIOIU, ANA IOANA MACARIA, ADRIAN CIOBANU, LUCIAN IFRIM, MARIA VERONICA VÂRLAN (Corul)
Photocredit COSMIN ARDELEANU şi ADI BULBOACĂ
d'E-pîn-geac 