Performance art obscur pe linia Letonia-Lituania-America

de Raluca CÎRCIUMARU

Micro-nișele sunt camere fără ferestre, încuiate de două ori de dinăuntru. Dacă nu știi să ciocăni în coduri secrete sau să urmărești iepuri prin găuri de șarpe, nu prea ajungi în genul de bar obscur, de (cam) treizeci de persoane, în care a performat Zan Hoffman săptămâna trecută în Riga. Nomad de Kaunas de origine americană, Zan este prietenul tău cel mai bun la plic. Stabilește o conexiune naturală și sinceră cu audiența lui din primul moment (cu o behăială diafană – „hi, hi” în care defilează și face cu mâna în fața fiecăruia dintre cei adunați să îi urmărească prestația), un pic suspect, deliberat off-key, și cu naivitate suavă.

            Într-un bar idilic unde nu se plătește cu cardul și unde scena este înfășurată în staniol auriu, joi seara, se strânge o grămadă de tineri de 20 și ceva de ani care îl consideră șarmant pe acest artist de (speculativ) 50 de ani, cu imaginație de copil și postură de Goofy. Publicul țintă al lui Zan este incredibil de tânăr, și de deschis – pentru că tipul de experimental pe care îl propune Zan este în sine o chestie proaspătă, ce are sens pentru puști nevrotici, căutători de sensibilitate fistichie. Practic, ce urmează este un soi de muzică cu ADHD, performată de un artist american, o celebritate locală a unei comunități spaniole: Galicia, la care face referire – ca un fel de paradis propriu. Între timp, din peninsula Iberică, Zan a ajuns în țările baltice, unde trăiește și interpretează la fel de boem, după propriile reguli.

            Ce face acest om, artist mai mult din fire decât din îndeletnicire, se află la granița delicioasă dintre performance art și joaca de-a spectacolul. Rămâne personal, hipnotic, eclectic, neconvențional, miorlăit ca o pisică optimistă, de la prima până la ultima piesă. Nu cântatul este reușita pe care o etalează, ci, probabil, spontaneitatea față în față cu publicul. Are o insistență de artist de-anxietator, cu versuri-confort: Say sorry to your mother. I want 2000 miles of spending road and a real-life key to everything. Dying is easy, everybody does it, nobody fails, but here’s the thing, life drags on and on.

            Cu pericolul de a cădea în platitudini și texte de pus pe tricou, Zan Hoffman dublează toată această poezie solară cu un du-te-vino printre spectatori. Le vorbește, îi invită să cânte cu el, îi păcălește să intre într-un ritual între hippie și yes, man. Nu putem vorbi de coregrafie, cât despre o calitate hibridă, situată între un MC și o floare care se desface când răsare soarele și se închide la apus. Ceea ce salvează întregul show este credința incredibilă cu care își îndeplinește partitura. Și este fascinant întâi pentru că este un adult înalt, care zâmbește ca un copil în dimineața de Crăciun și crede în șlagărele lui upbeat. Și abia apoi, intrigă în raport cu calitatea produsului artistic (care, totuși, există, chiar dacă poate fi ușor demontată de puritani ai marilor arte).

            Zan Hoffman, un fel de Gașca Zurli pe acid, rămâne interesant pentru peste o oră și jumătate pentru că el însuși este un personaj. Dacă ar fi fost chiar și numai puțin închipuit, n-ar mai fi funcționat mirajul. El se crede (el pe el), îi place să împărtășească, și rezumă ideea de artă la sensul ei crud de transmitere de trăire. Fără reguli, fără cască în ureche. Nu-i trebuie partituri perfecte sau note atinse cu brio (ba chiar de cele mai multe ori, le ratează intenționat). Zan Hoffman cântă, cu instrumentalul direct din telefonul personal, până rămâne fără baterie (la propriu).

Pe de-o parte, în fază incipientă, (aproape) declamă balade electronice, cu un instrumental realizat de el în GarageBand, probabil între două momente rare de plictiseală. Nu este genul de muzică pentru căști, pentru că nu este în totalitate muzică. Ritmurile devin catchy și prind contur și carne doar în momentul în care Zan, în fața ta, descâlcește semnificații simpatice și le acompaniază cu optimism, curiozitate, melancolie și un pic de dolce far niente. Nu-i artist de YouTube. Serios, n-are nicio noimă fără contactul față-în-față. Însă, în acele momente de contact direct, știe să dozeze și un pic de stand-up, și un pic de șarm personal în melodiile lui.

Încet, încet, migrează spre ceva neo-country, care cochetează cu un fel de mumble blues experimental. În dicționar, ce face el nu are definiție sau etichetă – și probabil că asta este și ideea. Cu o naturalețe de invidiat și real lipici pentru public, Zan nu se sperie de microfonul care țiuie atunci când îl aproprie prea tare de o boxă. Din contră, apasă mai tare pe vânătaie și amplifică sunetul ascuțit, care se armonizează la țanc cu psihedelismul din show-ul lui. N-are cum să greșească, din simplul motiv că singurul lui țel este tocmai să creeze o conexiune vie.

În mod real, să faci treaz și senin artă obscură care să atingă frecvențele unor oameni pe droguri denotă inventivitate și un ludic bine conservat în timp. Produsul livrat transcende optimismul tâmp, și se îndreaptă mai mult spre mantră de viață. La fel de vesel recunoaște și o latură mai profundă (mai puțin zen, de fapt) a existenței – Some people think I’m happy, but they’re stupid wrong.

Una dintre lozincile care rămân, odată ce Zan Hoffman reușește să captureze sala, și să facă aceste câteva zeci de oameni să cânte cu el, a cappella, după ce bateria telefonului s-a dus, este Nobody loves you my way. Și este drept, acest artist refugiat în Capitala Culturală Europeană 2022 Kaunas are un stil complet personal de a-și iubi audiența. Și, la nivel micro, valorează puțin mai mult decât o performanță impersonală pe o scenă cu o sută de privitori.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: