„Titanic vals”: naufragiul unui spectacol

„Teatrul-muzeu” există cu un scop. Plăteşti cinstit un bilet pentru a vedea un spectacol după chipul şi asemănarea manierei de montare consacrate unei anume perioade istorice. La „Globe” te amăgeşti că primeşti pentru câteva lire bune şansa de a fi contemporan, la propriu, cu Shakespeare, la Comedia Franceză te simţi, parcă, puţin mai nobil, ca la curtea Regelui Soare. Forme spectaculare de demult păstrate în diorame vivante, cu tot cu praful şi parfumul epocilor în care făceau vogă, pot fi o atracţie pentru o nişă a publicului. Foarte bine şi frumos.

            Când, însă, praful e de trei degete şi parfumul de naftalină are iz de shaorma îndesată cu sosuri pe gusturile bălţate ale unui obor ambulant teleportat în sala cea mare a Teatrului Naţional, niciun subgen teatral nu mai poate justifica barbaria estetică la care e supusă o piesă clasică. „Titanic vals”, de Tudor Muşatescu, în regia lui Dan Tudor, de la Sala „Ion Caramitru” a TNB este una dintre cele mai evidente manifestări ale mediocrităţii. O comedie bună, cu priză la public, actuală şi cu succes garantat poate fi oricând o alegere inspirată. Nu trebuie să faci altceva decât să o prezinţi cinstit şi bun simţ artistic pentru a bucura sute şi sute şi mii şi mii de spectatori. Când, însă, publicul e socotit a fi doar grabnic aplaudac de glume împrumutate din teatrele de vară ale anilor 90’, ori cor de hăhăitori încântaţi de cioace ieftine de şuşă plimbată prin cătune cu alfabetizare ce tinde spre zero, o comedie cinstită se transformă în anti-performanţă.

            Piesa lui Tudor Muşatescu e greu de stricat. Aproape că se joacă de la sine. Textul, chiar şi sub această dulamă grosieră de adaos umoristic de inspiraţie de cămin cultural rămas în obsedantul deceniu, îşi păstrează calităţile. Doar textul. Cel scris acum 90 de ani. Toate repetiţiile triplate şi răsmultiplicate şi comentariile, toate degetele băgate adânc în ochi, prin retină până când nervul optic e înfăşurat fedeleş şi făcut fundă, toate tiradele, şaradele, cioacele, comicărelile, grimasele, ochii măriţi exoftalmic, gesticulaţia lălâie, mişcarea scenică puerilă şi inutilă, excesele personale şi de ansamblu, tot ce ţine de un preaplin de un prost gust obosit, toate licenţele artistice sunt lipsite de calitate. Cantitatea, lor, în schimb, e copleşitoare.

            Stângăcia jocului actoricesc, ce pare al unor amatori sufletişti mai degrabă decât al trupei unui teatru naţional, e inexplicabilă. Fantoşele unor personaje interpretate nici ironic, nici firesc, nici simbolic, fără nicio expresivitate, fără nicio nuanţă, fără niciun gând, ci într-o formă stânjenitor de rudimentară a unei caricaturi prost executate par forţări generale de a gâdila un public cel puţin naiv. Gând pe scenă, intenţii, răsturnări, proces, ascultare, relaţii, prelucrare – la ce bun toate astea? Cui ar mai putea folosi când avem glume cu funduri care se bâţăie şi schimonosiri de feţe care se strâmbă şi explicaţii despre locul pe unde ouăle ies din gâscă? Şi lumea râde. În schimb, avem pauze – pauze cehoviene de-a dreptul. Se spun două cuvinte, se aşteaptă râsul, se aşteaptă aplauzele şi abia apoi, cu un efort de memorie, se continuă replica. Iar dacă pe ieşirea din scenă publicul nu ropoteşte în bătăi de palme, repetăm ultimele vorbe (mai ales că ieşirile se fac fie în pas săltăreţ de fugă lipsită de orice motivaţie scenică, fie sunt amânate de cel puţin trei ori pentru a smulge acelaşi efect comic previzibil şi atât de simplist); încă şi mai demonstrativ-energic. „Terminăm sus” cum se spune. Doar-doar bifăm un triumf. Căci suntem profesionişti cu experienţă.

Recuzita personală – e folosită pentru că ne-a pus-o în mână scenograful. Şi fie se face abuz de obiecte şi personajele episodice sau cele secundare îşi inventează motive inepte pentru a mai zăbovi încă puţin în luminile rampei, fie ne sprijinim de ce avem ataşat de mână fără nicio logică ori necesitate. Între 5 vitrine – care se dublează odată cu îmbogăţirea la minut – 4 mese jase, 4 etajere înalte, 2 comode, o pendulă, 2 canapele, 3 fotolii şi o masă mare cu patru scaune, se instaurează un loc pentru monolog. E şi marcat pe podea de spaţiul lăsat între cele 8 covoare. Şi de acolo se glăsuieşte în momentele în care ceilalţi din scenă stau cuminţi în semicerc şi îşi admiră colegii, aşteptându-şi rândul la glorie. Totul arată a făcătură scornită de minţi prea puţin sofisticate pentru a bucura altele la fel de mărginite. E o risipă mare de energie pe scenă pentru ca nişte mijloace artistice modeste să treacă drept spectacol profesionist.

            Iar acest sentiment de caznă e incompatibil cu experienţa echipei artistice. De ce aşa, de ce atât de gros, de superficial, de ostentativ? „Titanic vals” în distribuţia aleasă părea un pariu gata câştigat – un spectacol clasic şi cinstit, care să bucure sute de săli pline. În schimb, e o defilare a unei neputinţe generale: de la imitaţia unui Louis de Funès ce a cam obosit şi a cam pierdut din farmec a lui Dan Puric ce îl transformă pe nenea Spirache într-o lichea lipsită de orice candoare, care apasă aletoriu pe cuvinte sperând să obţină un efect dramatic sau mimează o vioiciune demonstrativă a gesturilor neduse până la capăt şi până la reacţiile întârziate ale Adelei Mărculescu ce uită să se mire ori bombăne ultima replică pentru a umple ieşirea prelungită din scenă. De la impostaţia exagerată a Amaliei Ciolan şi ochii măriţi în căutarea unui efect comic care doar crispează şi până la zâmbetul neutru şi civil, însoţit de şchiopătatul când de un picior, când de altul, când de niciunul al Irinei Cojar. De la energia demonstrativă a lui Lari Giorgescu şi până la execuţia ce pare pusă cu mâna, schematic-greoaie, a lui Mihai Munteniţă. De la prezenţele repetitive şi obositor de false ale Afroditei Andone şi ale Oanei Constantinescu şi până la găselniţele lui Dragoş Ionescu ce îşi dă teme doar-doar să atragă atenţia. De la repetiţiile cu patină de divertisment TVR – 98’ ale lui Dan Tudor şi până la apariţia greu de caracterizat, analizat ori justificat a lui Daniel Badale, într-un final ce poate fi cel mai bine rezumat cu o palmă zdravănă peste fruntea excedată deja de gânduri, mirări, de ce-uri şi contradicţii.

            Convenţia e modificată aproape în fiecare scenă, după necesitatea imediată. Nu există coerenţă, nu poate fi vorba de intenţie, mesaj, împlinire a unui orizont de aşteptare regizoral. Unica raţiune de a fi a spectacolului pare a fi fost de la bun început hohotul de râs lipsit de orice rafinament. Să râdă poporul, domnule. Să fie hit. Să vină lumea ca la urs. Şi chiar ca un urs ce dansează pe cărbuni încinşi pare a fi această montare – spectacolul grotesc al unui chin aplaudat de cei aflaţi în căutarea celui mai simplificat nivel de divertisment. E pentru toţi, e pentru oricine. Iar încurajarea acestei cantităţi nenormate şi nedublate de filtrul calităţii e periculoasă în contextul în care teatrul ar fi de preferat să conţină şi valenţe educative. La fel cum nici izbânda de a avea pe afiş actori nedistribuiţi demult nu e neapărat un câştig – performanţa artistică devine încă şi mai îndoielnică atunci când putinţele angajaţilor sunt la nivel de amatori.

            „Titanic vals” e un spectacol îngrijorător de trist; e o sumă de intenţii transparente ce tind către o formă de artă nu doar de demult, ci şi de slabă calitate, adresată unui public pe care îl speram a se fi elevat în răstimpul a douăzeci şi destui ani. Valea spre abisurile mediocrităţii se coboară, însă, rapid. Comedia clasică e necesară; textele bine scrise – la fel. Însă, un spectacol care promite a fi altceva decât este şi livrează, în schimb, calitate pe placul unor gusturi uşor de păcălit e de-a dreptul periculos.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Titanic Vals

de Tudor Mușatescu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Luțu Scobeniuc

Regie: Dan Tudor

Decor: Ştefan Caragiu

Costume: Liliana Cenean

Distribuţia:

Spirache: Dan Puric

Dacia: Amalia Ciolan

Chiriachiţa: Adela Mărculescu

Sarmisegetusa: Alexandra Sălceanu

Gena: Irina Cojar

Traian: Lari Giorgescu

Decebal: Ionuţ Toader

Petre Dinu: Alex Moustache

Gigi: Mihai Munteniţă

Nercea: Armand Calotă

Procopiu: Dragoş Ionescu

Doica: Afrodita Andone

Slujnica: Oana Constantinescu

Fotograful: Daniel Badale

Vecinul: Dan Tudor

Femeia cu covorul: Tatiana Oprea

7 gânduri despre „„Titanic vals”: naufragiul unui spectacol

    1. Dvs și mai cine? Sau folosiți pluralul regal? În sfârșit, ma bucur sa citesc o cronica ce pare macar sinceră, din care se înțelege clar definiția prostului gust pe scena, în caz ca cineva mai zice ca „gusturile nu se discuta” 🙂

      Apreciază

    2. Probabil Pandemia a lăsat urme adânci în aceasta forma de cultura : Teatru…sau ce a mai rămas. Este o forma de supraviețuire a breslei actoricești cu fonduri puține.

      Apreciază

    3. Chiar nu am înțeles despre ce este …vorba!
      Am sesizat un fel de „atac” la figuranți, la cei care au rolul de a ” umple” scena! Am sentimentul că li s-a urcat la cap unor persoane, care au devenit… personaje!
      Josnică abordare, umilitoare, chiar! De aceea, consider că NU SE POATE FACE SPECTACOL, FĂRĂ… OAMENI LA ÎNCEPUT DE CARIERĂ, OAMENI DEDICAȚI!
      DACĂ TOT A APĂRUT ÎN „media”, că o tută sau alta au făcut bani, asta NU MĂ INTERESEAZĂ! SĂ LE… atât!
      Ne ” scuturăm” de mizerii, da?

      Apreciază

    4. Un atac abject la adresa lui Fan Puric. Orice regie clasică și normală este înfierată și demonizată de tot felul de modernisto-progresiști, buni să critice dar impotenți cultural și estetic. Nici măcar nu te semnezi, că mai ești și laș pe deasupra, prăpăditule. Te situezi în postura ciorii care cu croncănitul ei zgomotos critică trilurile privighetorii. De fapt, cel care mu e în stare de nimic batjocorește munca și talentul puținilor artiști veritabili care ne-au mai rămas. Nu te chinuii să dai vreo replică, că te ostenești îm zadar să îți demonstrezi „priceperea”. Sper din tot sufletul să rămâi în continuare cea ce ești în realitate: un anonim anodin, submediocru, sfertodoct și frustrat.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: