#dogpoopgirl #comedie #calitate #smart #mergeţilafilm!

Sămânţa de scandal organică, soi bun, şi cernoziomul Bărăganului dau cea mai mănoasă recoltă de păririsme şi dihonii de când lumea şi pământul nostru strămoşesc. Cum ne certăm noi, mai rar. Aşa podoabe ne suntem într-ale gâlcevilor, aşa mândreţe de fitile ştim să strecurăm şi ce mai bogăţie de invective şi ce mai dicţionar de vorbe de duh; o lume într-o coajă de zaveră. Unde e zvon de cartă hop şi noi şi-ai noştri cu părerile noastre cu tot. Mai niciodată dublate de raţiune, dar mereu sigure şi ţanţoşe la apel. Şi mulgem găleţi întregi de emoţii de tot felul din orice capăt de aţişoară putredă de subiect. Că avem şi imaginaţie şi, se pare, şi timp berechet de aruncat pe ferestrele virtuale sau reale deschise larg spre lene.

            „#dogpoopgirl”, filmul scris şi regizat de Andrei Huţuleac, este o fabulă deplină a realităţii noastre pitoreşti, cu nuanţte de gri-depresiv şi pete sporadice de excese colorate. Când o poveste cu substrat serios şi mesaj tulburător e spusă cu umor inteligent, făcând echilibristică pe firul întins între caricatură şi kitsch, premisele unui succes pe toată linia răsar ca smocurile de iarbă între pavelele puse strâmb pe bani muţi. Talentul nostru românesc de a face din ţânţar armăsar, predispoziţia de neam pentru excese de tot felul, se întâlneşte cu oportunitatea de a exagera colectiv şi plenar pe care, atât de generos, ne-o pune la dispoziţie mediul online. Un fapt de viaţă banal, denaturat pe principiul telefonului fără fir, odată supus opiniei publice puse pe harţă poate deveni primul episod dintr-o sagă cu final de inspiraţie horror.

            Felul aproape nonşalant în care este expusă istoria unei femei oarecare ce nu are altă vină decât aceea de a avea ghinion te poate păcăli. Poţi crede foarte uşor că urmăreşti o comedioară care pune la un loc personaje inspirate din teleshow-urile tale preferate. Recunoşti tipologii, totul e atât de familiar. Te amuzi copios şi apoi nu prea mai înţelegi ce e cu scenele astea atât de random şi, mai ales, ce se întâmplă, totuşi, la final? Extravaganţele pe care şi le permite scenariul foarte inteligent, construit minuţios de Andrei Huţuleac, cu grijă pentru detalii, răsturnări, piste false, contrapuncte şi surprize vin pe filiera unei metafore lungă cât un film întreg. Totul are dublu sens, totul e X2. Râd pentru că e comic şi în acelaşi timp întrevăd comentariul personal. Atât în joc, cât şi în decupaj, mişcare de aparat, montaj şi regie.

            Un câine care, bietul de el, a vomat în metrou, devine pretextul pentru o panoramare foarte cinică, de fapt, cu zâmbet poznaş, a unei vieţi comune de care râdem sau ne speriem, dar de care fiecare dintre noi suntem răspunzători. Oricare dintre noi suntem fie femeia prea însingurată şi banală care pur şi simplu se blochează într-o situaţie de criză, fie oamenii plini de indignări, dar fără soluţii din metrou, fie puştii teribilişti în căutare de faimă pe net, fie revoltatul stupid care se crede super-erou trăind din pensia mamei, fie funcţionarii plictisiţi care ridică a pagubă din umeri pe banii satului, fie omul simplu şi sărac de a cărui viaţă tristă profită corporaţiile în prime-time, fie, fie, fie… Suntem noi; noi toţi care arătăm cu degetul – fie el arătător sau mijlociu – sau îl ridicăm în semn de apreciere virtuală. Căci cu toţii o facem şi contribuim la această frescă burlescă şi atât de exactă a unei lumi pestriţe şi pline de umor.

            Pe lângă o gamă largă de mecanisme comice, ironice, auto-ironice, inside jokes, trimiteri culturale, referinţe, subtexte deştepte şi jocuri de cuvinte isteţe, caliatea artistică a filmului se sprijină în primul rând pe interpretarea Andreei Grămoşteanu. Bogăţia de nuanţe, calitatea privirilor care exprimă o paletă întreagă a variaţiunilor vinei, fricilor de tot felul, frustrărilor, trecerile subtile de la stupefacţie la disperare, gradarea manifestărilor excesive, toate stările dificile prin care e purtat acest personaj aşa haios, dar atât de tragic, sunt nuanţate cu maximul de efect şi bine susţinute de un film interior cel puţin la fel de performant ca cel pe care îl vedem noi.

            Abundenţa de amănunte, acţiunile inedite, expresivitatea fiecărui personaj-caracter, gestusurile găsite fiecăruia, eficienţa caracterizării blitz ce face recognoscibil instant genul sugerat, această minuţiozitate care la o primă vedere poate fi asimilată hohotului general e motivul pentru care filmul lui Andrei Huţuleac  e mai mult decât o comedie faină. După ce îţi recapeţi suflul normal, după ce repovesteşti cu prietenii toate scenele preferate, după ce vă spuneţi unii altora care dintre ştirile din scroll v-a părut cea mai sick, când mergi pe jos până la metrou şi e linişte, singur pe o stradă cu gropi, prost luminată, te loveşte realitatea. Şi te poţi speria de propria umbră de superficialitate. Căci despre asta e vorba, de fapt. Despre pojghiţele noastre de confort sub care ne zgribulim mediocrităţile.

Un câine şi o femeie înfruntă lumea. O lume dezlănţuită porneşte la război împotriva nimicului. Iar pentru ca un aşa tablou voit neverosimil, voit exagerat, voit derizoriu să funcţioneze e normal ca la final un Freddie Kruger după 3 luni în Vaslui să pândească din beznă şi e perfect logic să răsune acorduri de Schubert din viorile dirijate de un pensionar cu bască în metrou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: