Călătoriile fără poze aproape că nu există. Ce city break, excursie, weekend, escapadă, road trip ar mai fi alea fără selfie-uri instagramabile din care toţi cunoscuţii să poată afla pe unde hălăduieşti tu. Mai pe la lux, mai prin cotloane, mai pe la rude, mai pe vouchere de vacanţă, la munte şi la mare în orice împrejurare, esenţialul e să ai ce arăta lumii care stă cu sufletul la gură să afle pe unde îţi luminează ţie drăgălaşii de ochişori.
Dar câte selfie-uri să şi faci? Unghiul e cam acelaşi; ţii mâna spânzurată într-un cadru plonjat doar-doar să prinzi cât mai mult din peisajul bucolic/urban/cultural/natural aşa cât să se vadă şi cât de bine îţi e ţie acolo, dar şi unde anume îţi e ţie bine. Şi, atunci, unele persoane inventive şi pline de idei sprijină telefonul – că doar orice turist amator solitar cu telefonul îşi imortalizează crâmpeiele de beatitudine voiajantă – de o balustradă, de o firidă, de o muchie, de ceva. Setează apoi cronometrul la 10 secunde, se îndepărtează admirâdu-şi postura şi înclinaţia capului, pun mâna în şold sau în buzunar, zâmbesc aşa cum ştiu ele că le avantajează mai bine şi se uită puţin peste obiectiv, cât să nu pară căprioare speriate de faruri în noapte. Isteţ, aţi spune, nu? Foarte, chiar. Mai ales atunci când locul e malul unui lac şi punctele de sprijin marginea unei bârne de lemn şubrede care ţine loc de împrejmuire a luciului de apă.
Acţiunea se petrece cum nu se poate mai fericit într-o zi de primăvară proaspăt înverzită, în rouă ierbii cosite, la umbra copacilor semeţi, sub soarele prietenos de molatecă depresiune, la zoo. Iar lacul e un ditamai heleşteul pe care sălbaticele raţe domesticite sălăşuiesc spre a fi admirate de vizitatori. Se sprijină, aşadar, telefonul cel bun şi deştept de balustradă, într-un instabil echilibru testa şi cu alte ocazii la fel de turistice şi artistice, se ia poziţia şi…10,9,8,…2,1…simle şi vâjt-trosc-pleosc, bâldâbâc direct în apa mocirloasă cu el. Cu telefonul, zic. Modelul foto de ocazie, cu o inspiraţiune aleasă, sub impulsul momentului, al eclerajului, al farmecului izmei apelor, nu se poate preciza cu exactitate, a proptit gingaş mâna-şi de aceeaşi balustradă – şipcă neşlefuită, subţire, din lemn ieftin – folosită pe post de trepied. Legile fizicii s-au pus în mişcare, toate formulele învăţate în gimnaziu s-au trezit din somnul uitării şi ochii ce cu o clipă în urmă priveau galeş, vizualizând, parcă, numărul de reacţii şi comentarii din online aduse de aceast atât de „original”, nu-i aşa, instantaneu, aceiaşi ochi heterocromaţi şi-au dilatat pupilele pentru a urmări în slow motion cum Iphone-ul cu numărul 13 – fatidic, da – se clatină, face o jumătate de rotaţie, atinge pietrele colţuroase cu eleganţa unei balerine şi execută un salt înainte echer pentru a se undui apoi înspre adâncurile nebănuite ale iazului sibian.
Şi,de acum, pluriversul îşi deschide larg braţele pentru a face super oferta de variante de panică luate câte groază. Ce alegi? Plângi, zbieri, râzi isteric, cazi în genunchi, înjuri, implori divinitatea să facă un miracol, smulgi puţinul păr rămas pe cap, suni la 112, te transformi în cariatidă împietrită întru veşnicie? Ce faci? Ce faci tu, femeie relativ serioasă, presupus inteligentă, educată, în al cărei CV scrie foarte profesionist „calităţi: buna gestionare a situaţiilor de criză, capacitate decizională în condiţii de stres”? Cu minte limpede şi cu băgare de seamă dai geaca jos, o împătureşti conştiincios, scoţi ce mai ai prin buzunarele pantalonilor, desfaci şireturile şi scoţi şi pantofii, şi şosetele, aranjezi totul întocmit şi simetric, încaleci balustrada şi, pas cu pas, din piatră în piatră, „pân’ la gleznişoare, pân’ la ţâţişoare, pân’ la buzişoare”, intri în baltă. Aşa cu pantaloni şi hanorac cum te afli că doar nu e să îţi arăţi maieul şi lenjeria intimă cu pinguini în văzul lumii, sâmbăta la amiză, la zoo. Suntem oameni decenţi, totuşi.
Inventivitatea care a scornit metoda imbatabilă pentru poze frumoase şi îmbăierea telefonului e de folos şi când te vezi cu apa mocirloasă ajunsă la bărbie. Pietrele pe care le simţi sunt destul de contondente, ori rotunjite; cum pot şi ele. Telefonul e plat. Poţi pipăi, dar, fundul apei şi, concentrând toţi nervii senzitivi pe care nici nu ştiai că îi ai în organism prin şosetele pe care nu le scoţi nici vara la plajă de friguroasă ce eşti, îţi cauţi centimetru cu centimetru îndrăgitul gadget. Ai şi reper stâlpul de pe care a alunecat atunci când l-ai zărit ultima oară în aer înainte de a deveni submarin. Şi mângâi aşa în necunoscut până când îl recunoşti; mai mult cu sufletul decât cu piciorul. El e. Dar cum îl scoţi din ghearele teribile ale ştimei apelor ce l-a ademenit în mrejele ei? Până la mână e cale lungă, iar distanţa nu poate fi parcursă decât scufundând şi capul cel inteligent care ne-a adus pe toţi până în acest punct al poveştii. Afară sunt 17 grade, totuşi. Pletele rărite parcă nu ar dori încă o baie cu apă rece – au parte de asta în confortul bucureştean oferit de duşurile marca primăriei. Şi-atunci, cu alt efort anatomic, activând şi muşchi pe care nici nu bănuiai că îi ai, cuprinzi într-o îmbrăţişare strânsă boţul de telefon între degeul mare şi celalate chircite într-un cleşte de nădejde. Ca o macara umană ridici uşor obiectul de preţ, îl apuci cu mâna pregătită să îl preia ca la ştafetă şi … îl scoţi la aer.
Până să ieşi tu din băltoaca prin care mişună împrejuru-ţi peştişori şi mătasea broaştei verifici starea pacientului. „It’s alive!” exclami ca doctor Frankenstien în faţa monstrului reanimat. Aproape că zbori înapoi pe mal, nici nu bagi de seamă că juleşti două degete în escalada ca de Spiderman „made in China” şi, până să bagi de seamă cum şiroieşte apa din tine şuvoaie, mai butonezi puţin să te asiguri că odorul e bine mersi. Şi chiar e. Husa aia chiar l-a protejat, banii ăia mulţi daţi pentru waterproof au meritat. Cum te bucuri tu mai mult decât după orice examen sau primă întâlnire cu bărbatul vieţii tale apare paznicul parcului care te priveşte suspicios şi cu inchizitiv.
Desigur, explici didactic, calm şi foarte firesc situaţia – doar nu a fost altceva decât un exemplu de acţiune-reacţie, cauză-efect, ca la teatru – el devine şi mai îngrijorat. E din ce în ce mai convins că te-ai aruncat în lac cu gânduri sumbre. Bietul om nu ştie cum să te scoată mai repede din perimetrul de care e răspunzător. Doar că adrenalina îşi face efectul şi nu simţi nici frig, nici frică. Scoţi hanoracul, pui geaca, te încalţi şi porneşti pe aleile grădinii zoologice să zvinţi blugii la soare, vorbind prietenos cu animăluţele. Doar plătiseşi şi taxa de intrare. Era păcat să urci direct într-un taxi, să uzi tapiţeria unui şofer cinstit şi să pierzi jumătate dintr-o zi aşa frumoasă doar pentru că ai intrat în lacul raţelor sălbatice.
Singurul regret e că nu ai făcut un selfie cu apa la gură sau nu l-ai rugat pe paznicul care te-a supravegheat vreo 20 de minute să îţi facă o poză cu apa mustindu-ţi din haine. Iar concluzia e una singură: e bine să ai prezenţă de spirit şi curaj şi noroc şi capacitate de concentrare în situaţii de criză, dar cel mai bine e să nu fie nevoie să le foloseşti. Iar umorul ajută şi el enorm în astfel de poveşti cu personaje inspirate din fapte reale.
*orice asemănare cu persoane din viaţa reală e pur întâmplătoare.
d'E-pîn-geac 