A fi sau a nu fi clasic? Farmecul epocilor de demult mai are, oare, ceva din parfumul rafinamentului discret al jupelor, redingotelor, moscului şi pomadelor de la spiţer? Greu de crezut. Nostalgia a devenit un sentiment rezervat puţinilor anacronici care se încăpăţânează să nu înveţe odată şi odată ce e cu #ul şi @ul. A fi clasic înseamnă automat două degete de praf depuse peste haine demodate. A nu fi clasic atrage de la sine o contemporaneitate obligatoriu aplaudată de mănuţe harnice. Calea de mijloc, atât de valoroasa cale de mijloc, pare a se îngusta văzând cu ochii; paşii stingheri care o aleg, ajung, însă, într-un luminiş ce recompensează curajul cu o privelişte cel puţin reconfortantă.
Spectacolul „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale montat de Sânziana Stoican la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti reuşeşte să găsească acel fir roşu călăuzitor spre o potecă aflată la intersecţia dintre clasic şi reinterpretat. Fără prea multe inovaţii în formă, dar cu măsură a originalităţii în spirit caragialesc, speculaţiile pe marginea extratextului sunt motorul acestei propuneri cu atmosferă proaspătă. Cu toţii ştim păţania lui Jupân Dumitrache cel înşelat de Veta şi Chiriac şi de jublitica de Ziţa şi de stupid-intelectualul Rică şi de Nae Ipingescu cel sfătos şi de Spiridon cel oropsit. Ştim replici pe dinafară, nu mai avem surprize, nu mergem la teatru pentru a afla o poveste nouă. Majoritatea spectatorilor, cel puţin. Piesele clasicizate atrag public tocmai pentru recognoscibilitatea lor. Te bucuri să revezi, altfel, aceeaşi dandana cu haz. Lectura radical schimbată de dragul creativităţii forţate e o capcană comună. De această dată pericolul transformării piesei într-un tartar de pretexte a fost ocolit fără nicio emoţie. Păstrând epoca în care a fost scris textul, dar inserând scene şi situaţii pe care tot contextul originar le oferă, Sânziana Stoican jalonează bogat, cu multe acţiuni de efect, ritmul mereu susţinut, presărat, atât cât să rămână verosimil, şi cu câteva surprize de bun augur.
Coperţile spectacolului îi aparţin lui Ghiţă Ţircădău, personaj citat, doar, în text. Respectând cu băgare de seamă limitele interpretării conţinute de piesă, acest artificiu regizoral îşi găseşte nu doar rost, ci şi farmecul propriu. Structura rămâne solidă, iar pesonajele se înscriu într-o cheie de lectură clasică. Scenografia semnată de Valentin Vârlan se încadrează în aceeaşi estetică a stilizării bine echilibrate. Mult rumeguş, lemn, funii, un plan înclinat şi umbre colorate – plastica foarte sugestivă a spectacolului se potriveşte exact cu spiritul fresh, dar ponderat al montării.
Fără a epata şi fără pretenţia de a fi altceva decât expresia onestă a unui text clasic, reuşita spectacolului depinde şi de putinţele personale actoriceşti; cât de performantă pote fi trupa în a păstra calea de mijloc între tendinţa de caricatură a unor personaje extra-cunocute şi seriozitatea de a juca cinstit situaţii dramatice cu efect comic. Ionuţ Vişan reuşeşte să îl facă pe Rică Venturiano un bufon tragic; cu un întreg repertoriu de gesturi, accidente, repetiţii, o mişcare scenică aparent improvizată, dar al cărei ritm denotă atenţie la detalii, un şarm lejer şi o plăcere de-a joaca serioasă, aerul buimac al acestui crai cu ifose de geniu devine o trăsătură dominantă care îi conduce fiecare acţiune şi toate ineracţiunile din scenă, cu maximul de efect comic şi un strop de emoţie. Andrei Radu îi oferă lui Spiridon două chipuri pe care le schimbă dibaci atât cât să aibă haz. Cu multă sinceritate scenică şi o ascultare concentrată, răspunde şi reacţionează mereu bine proporţionat, iar pe dedesubtul replicilor se poate intui şi complicitatea cu publicul şi motivaţia clară a personajului.
Andi Vasluianu mizează pe o singură notă pe care o apasă viguros şi energic. Jupân Dumitrache strigă mult, se agită, transpiră, tremură, măreşte ochii odată cu pulsul vizibil accelrat din venele care se evidenţiază pe gât şi vocea care se sparge atunci când repiraţia e insuficientă pentru clocotul demonstrativ care îl fierbe destul de tehnic. Gândul din spatele energiei risipite pare a rămâne simplist, la suprafaţa unui personaj monocord. Anca Dumitra nu e o Veta de care să te îndrăgosteşti prea uşor. Din multe stereotipuri, o voce exagerat nazală şi câteva atuu-uri de sex appeal nu se obţine un personaj prea nuanţat. Previzibil-alintată această interpretare superficială nu aduce nimic convingător pe scenă.
Tot în sfera depăşirii conturului se înscrie şi Nae Ipingescu interpretat de Ioan Coman. Caricatura voită a unui „nene” ticăit, blând, împăciuitor şi gângav funcţionează până când exagerarea poticnelilor lecturii devine plicticoasă. E amuzantă bâlbâiala căznită, dar după minute în şir devine previzibilă şi te oboseşte fără rost. Theodora Sandu construieşte o Ziţa în cheie sigură; e aşa cum te poţi aştepta să fie, nu trădează niciun orizont de aşteptare, dar nu atinge nicio culme şi nici nu aduce vreo surpriză plăcută. Cristian Popa nu e nici el un Chiriac prea carismatic; pare monosilabic, e şters şi didactic şi pare că execută indicaţii şi spune cuvinte pentru că aşa apar ele în text, fără o voinţă proprie conturată de un gând care să îi direcţioneze intenţiile.
„O noapte furtunoasă” la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti e un spectacol ce îşi bucură spectatorii; şi pe cei nostalgici şi pe cei în căutare de vibe contemp. Respiră un aer curat de echilibru stabil; e fresh fără a fi ostentativ şi clasic fără miros de naftalină. Când un spectacol îşi atinge potenţialul şi devine ceea ce şi-a propus, chiar dacă intenţiile nu depăşesc o miză decentă, nu prea pretenţioasă, reuşeşte o performanţă mai lăudabilă decât mari propuneri care eşuează în derizoriu.
Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti
O noapte furtunoasă
de I.L. Caragiale
regia: Sânziana Stoican
scenografia: Valentin Vârlan
muzica: Ion Radu Burlan
light design: Cristian Simon
Distribuţie:
Andi Vasluianu (Jupan Dumitrache)
Ioan Coman (Nae Ipingescu)
Cristian Popa (Chiriac)
Andrei Radu (Spiridon)
Ionuţ Vişan (Rica Venturiano)
Anca Dumitra / Florentina Nastase (Veta)
Theodora Sandu (Ziţa)
Ion Radu Burlan (Ghiţa Ţircădău)
Narcis Stoica, Constantin Ionescu, Dragoş Căldăraru, Lucian Ilinescu (figuraţie)
d'E-pîn-geac 