Poveştile se spun cu un rost. Au un tâlc. Ascultăm cu toţii fascinaţi un bunic sfătos care inventează câte în lună şi în stele pentru că ne ţine cu sufletul la gură curiozităţile inocente cu snoavele sale. Ne amânăm vieţile în săli întunecate pentru că vrem să credem în neadevărurile proiectate pe pânze imense, ori interpretate într-un „aici şi acum” adăpostit de o convenţie isteaţă. Putem crede până la capăt, oricât de incredibil ar fi scenariul, doar dacă există o miză, carismă, farmec şi o lume care să ne momească în legile ei complicate cu limpezimea unei propuneri clare. Când în spatele umbrelor pe de pereţii peşterii nu există, de fapt, niciun dans, focul arde inutil.
Spectacolul „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, în regia Nonei Ciobanu, montat la Teatrul Mic îşi ratează din pornire ocazia de a-şi încânta spectatorii cu o poveste personalizată. Ambiguitatea convenţiei pare a lăsa intenţiile şi motivele din spatele unui text ofertant la voia întâmplării. Atmosfera suficient de sumbră, umbrele care se alungesc pe pereţii contorsionaţi ce se mişcă într-un echilibru precar, proiecţiile neclare, ilustrative, griul unui univers apăsător copleşesc în primă fază spectatorii. Totul pare foarte important şi grav; dar nesusţinut de ceea ce spun personajele. Pericolul e sub fiecare pas, Iliria pare un loc neprietenos, drama auto-impusă a Ducelui Orsino, tânguirea destinului crud al nobilei Olivia – există premisele plantate în text pentru o decriptare în această notă. Propunerea nu are, însă, consistenţă; nu există detalii care să motiveze impresia generală de loc ostil. După acomodarea cu decorul impactant doar în primele câteva minute, care apoi îşi pierde din spectaculozitate odată ce se limitează la a-şi repeta balansul lipsit de sens conotativ, personajele par abandonate în insule individuale nedefinite. Interacţiunile îşi găsesc cu greu un fir logic, iar fiecare component al acestui puzzle greu de dibuit pare venit din altă zare.
Transformarea în travesti a câtorva roluri pare şi ea o alegere arbitrară, lipsită de un motiv scenic bine articulat. Maria e interpretată de un bărbat voinic şi are un haz superficial, iar Radu Zetu, oricât de ludic ar fi, nu reuşeşte să depăşească clişeele gesturilor alintate sau al comicului subţire, iscat de discrepanţa dintre fizicului său şi tonurile în voce de cap aerată. Sir Toby cu barbă lipită şi voce prefăcută e doar o formă căreia nu i s-a găsit niciun fond convingător, iar pauzele mult prelungite ale Oanei Albu duc într-o zonă încă şi mai absurdă acest personaj căruia i s-a derait funcţia. Feste e singurul care beneficiază de atuu-ul unei androginităţi a bufonilor; nu contează atât genul celui plin de spirit, cât sinceritatea umorului său trist, pe care Oana Puşcatu o conţine şi o dublează cu emoţie şi candoare, salvând aproape de una singură finalul specacolului.
Pe parcurs povestea alambicată de-a aparenţele unor sentimente predispuse la exagerare şi nestatornicie se transformă fără a urma un parcurs bazat pe necesitatea ca o scenă să derive din cea precedentă. Tensiunea e abandonată sau uitată pur şi simplu, comedia îşi revendică drepturile şi, încet-încet, cheia generală virează într-un soi de entertainment care până la final reuşeşte să bucure publicul. Odată ce relaţiile dintre personaje dobândesc scopul comun de a spune o poveste simpatică şi siropoasă despre iubiri interşanjabile, se obţine şi puţină emoţie şi zâmbetele se instalează în sală. Două constante în acest hăţiş de începuturi de intenţii sunt concentrarea Alinei Rotaru care îi croieşte Violei o căptuşeală a gândului interior din petece de motive şi reacţionează prezent în relaţie cu partenerii din scenă şi jocul tehnic, dar bine articulat al lui Marian Olteanu care reuşeşte cu puţine replici să îl descrie coerent pe Sebastian, un personaj zgârcit din scriitură. De cealaltă parte afectarea şi artificiozitatea pe care Cezar Grumăzescu şi Valentina Popa le aleg pentru Orsino şi Olivia produc cele mai stinghere situaţii în care cu greu s-ar putea obţine o interpretare altfel decât formală şi forţată.
Personajul care captează atenţia şi fructifică obstacolele unui parcurs construit din aproape în aproape, dar cu băgare de seamă, în care tehnica şi carisma sunt echilibrate pe muchia unui gând ce vizează nu doar forma, ci şi forul interior al unui ins paradoxal este Malvolio în interpretarea lui Alexandru Voicu. Din gesturi negociate cu băgare de seamă, câteva linii de forţă alese economic, dar eficient şi o mobilitate în gând pe care o testează cu fiecare scenă, reuşeşte să propună o caricatură bine controlată care îi dă voie spectatorului să poată empatiza cu el, în timp ce se amuză de forma gonflată a expresivităţii sale.
„A douăsprezecea noapte” rămâne o poveste care abia de la jumătate devine interesantă. Cu o primă parte care îşi caută identitatea şi scopul printre frisoane ale unei ameninţări neexplicite, o continuare în care comedia se joacă cinstit şi un final cu potenţialul de a emoţiona câteva suflete sensibile, această propunere inegală rămâne undeva între artă de dragul formei şi o seară agreabilă în sala de spectacol.
Teatrul Mic
A douăsprezecea noapte
de William Shakespeare
Regia şi adaptarea Nona Ciobanu
Scenografia, concept video, light design Peter Košir, Nona Ciobanu
Muzica originală A-C Leonte
Cântecul Bufonului Vasile Șirli
Real-time 3D mapping Costin Olaru
Producător delegate Arti Trandafir
Regizor tehnic Oana Iamandi
Sufleor Elena Preda
Distributie
Viola / Cezario
Alina Rotaru
Orsino, ducele Iliriei
Cezar Grumăzescu
Olivia, contesă
Valentina Popa
Malvolio, majordomul Oliviei
Alexandru Voicu
Sir Toby Belch, unchiul Oliviei
Oana Albu
Maria, camerista Oliviei
Radu Zetu
Sebastian, fratele Violei / Valentin, slujitor al lui Orsino / Un Ofițer
Marian Olteanu
Sir Andrew Aguecheek, prieten cu Sir Toby / Antonio, prieten cu Sebastian / Un căpitan al corabiei naufragiate
Andrei Brădean
Feste, bufon
Oana Cristina Pușcatu
d'E-pîn-geac 