„Opera de trei parale” sau preţul de a fi Om

Relevanţa peste timp a operelor de artă rămâne o marcă incontestabilă a valorii. Oricât de la zi ne-ar fi interesele, oricât de conectaţi şi acaparaţi am fi de prezentul hulpav de atenţia noastră, o capodoperă de demult ce îşi poate păstra farmecul în faţa superficialității unui contemporan grăbit trece cu brio proba timpului. Nu întâmplător e mereu aplaudat stilul retro sau pe vechi aşa cum e apreciat în slangul criptic al inventatorilor de nou-limbaj de asfalt. Materialele cu damf de naftalină, filele îngălbenite şi roase la colţuri, plăcile de vinil uşor zgâriate, mobilier cu patină – ne plac vechiturile pentru că pe undeva pe sub hanoracele noastre lejere şi lipsite de formă purtăm un suflet în care se mai păstrează un jind pentru ce a fost să fie frumos.

            „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht şi Kurt Weill, în regia lui Răzvan Mazilu, de la Teatrul Excelsior e o sărbătoare a acestui vintage cu ştaif. Spiritul proaspăt al unei trupe tinere performante şi aerul dens al lumpănului interbelic dintr-un Soho înrămat în convenţie teatrală se îmbină perfect. Opţiunea de a nu apela tehnic la lecţiile de manual brechtiene şi a evita didacticismul în schimbul unui comentariu în care ironia autoreferenţială aduce tributul cerut de structură pentru dramaturgul german e nu doar viabilă, ci şi autentică. Stropul de melancolie, miza pusă pe caricaturizarea declarată a personajelor interpretate pe muchia dintre formă exagerată şi arhetip, ritmul mereu articulat, gestusul social rezolvat elegant, stropul de emoţie care se strecoară printre tuşele groase ale machiajului expresionist şi, totodată, expresiv, umorul care se cerne în strat consistent peste mizeria unei faune decrepite, salvând-o de la naufragiul umanităţii pe o insulă barocă de eleganţă aristocrată convertită în puţin kitsch arivist.

Spectacolul e un poem dedicat omului; acel om universal din spatele stratificărilor sociale. Mesajul politic nu e un strigăt zbierat într-o portavoce şi nu doreşte să instige la revoluții violente. Nu. Mesajul poartă mănuşi glacé de catifea scumpă şi e scris pe cartoane ponosite. Distanţarea nu e doar un principiu teoretic purtat la rever, ci e integrată într-un joc actoricesc omogen, în care gândul şi expresivitatea funcţionează armonios. Spaţiul construit de Dragoş Buhagiar oferă cheia de interpretare a intenţiilor regizorale: teatrul în teatru, convenţia unei scene splendide de demult pe care se perindă epigoni mizeri ai unui trecut splendid. Supravieţuirea despre care scria Brecht în Berlinul interbelic e la fel de contemporană şi cu Bucureştiul de secol XXI. Acest cor de milogi în genunchi, care îşi cântă fără a scrâşni din dinţi soarta tristă, păstrează sub arcadele de mucava demnitatea de a fi om. Iar impactul acestui fel frumos, sincer şi puternic de a spune o poveste aduce cu sine şi emoţia autentică a artei teatrului.

            Actorii construiesc compact acest univers decadent şi fermecător. Cu mult umor şi măsură, ritmul gag-urilor de film mut citat cu bună ştiinţă se conturează pas cu pas, intenţie cu intenţie, scenă cu scenă. Râzi mult şi te bucuri şi apoi, brusc, primeşti o temă de gândire pentru acasă despre condiţia umană. Şi apoi mai râzi încă puţin până la următoarul stop-cadru emoţionant-incisiv. Cea mai grea sarcină din spectacol îi revine lui Mihai Mitrea (Peachum). Fantoşa acestui rege neîncoronat al cerşetorilor ce îşi poartă coroana unui handicap de recuzită, lipită la vedere, declară de la bun început o convenţie ambiţioasă. O formă exagarată prin aparţie şi voce şuierată care pe dedesubt poartă o inteligenţă practică din care ne oferă câteva mostre. E nuanţat şi foarte precis în joc, accentele cad exact acolo unde e necesar pentru a obţine un efect imediat, cadenţa acestei vorbiri prefăcute e atent armonizată, iar sufletul în esenţă bun de tată al milogilor, amestecat cu disperarea zilei de mâine transformată în avariţie se poate intui în pauzele umplute ochi cu priviri care îi descoperă nu doar gândul, ci şi emoţia. Partenera sa, Mihaela Coveşeanu (Celia Peachum) e cealaltă faţă a medaliei aceleiaşi prefăcătorii cu şpil. Construieşte personajul ca pe o formă demonstrativ gonflată, auto-ironică, bine căptuşită cu miză clară şi gânduri bine articulate.

Apariţia de efect a fetelor de la bordel atât de sugestiv construită ca un alai de păpuși de porţelan stricate, frumoase, dar schilodite de un destin nefericit se înscrie în aceeaşi notă pe muchia dintre frumos estetic, performanţă tehnică şi emoţie intelectuală, iar Andreea Hristu, Iulia Samson, Raluca Botez şi Robert Radoveneanu au fiecare nuanţele personale care oferă personalitate acestor chipuri puţin ciobite captive în corpuri ordonate de o voinţă ce nu le aparţine. Banda de hoţi funcţionează mai puţin ca grup, fiecare bandit mizând pe o caracteristică relevantă. Dacă Ovidiu Uşvat (Mathias „Lovele”) e urâcios şi îndârjit, Alex Călin (Jakob „Tarantula”) e nonşalant şi pervers, Ion Bechet (Robert „Matrioşcă”) e dezarticulat şi aerian, iar Dana Marineci (Ede „Gură de Aur”) o vampă malefică, Matei Arvunescu (Walter „Beznă”) construieşte pentru acest borfaş un întreg univers interior. Are candoarea unui copil inocent care i se citeşte oricând în ochi, brutalitatea unui uriaş blând care loveşte din instinct şi mintea puţină a personajului e mai mult decât motiv de glume; are emoţie şi sinceritate de puritate înaltă, ascultă cu credinţă şi îşi pliază gesturile pe fondul bogat, bine motivat interior. În songul de grup din finalul primei părţi ochii lui sunt cei pe care îi vezi şi emoţia lui conţine sincer adevărul condiţiei de a fi om.

Alex Popa (Smith) e cloul celei de-a doua părţi a spectacolului; apariţia sa de charlot e captivantă, iar comentariile sale sunt o spumă dantelată cu haz; contrapunctul ideal pentru drama din jur. Mircea Alexandru Băluţă („Tiger” Brown) e foarte firesc şi lejer în jocul dublu de speculant interesat care face negoţ cu sentimente şi bani murdari. Oana Predescu (Polly) are o carismă plină de vigoare şi articulează foarte precis faldurile intereselor şi emoţiilor acestei fete care se transformă sub ochii noştri într-o femeie de succes, căţărându-se pe damnarea celui uibit, cu cinismul unei amazoane pur sânge.

            Lucian Ionescu (Mackie Şiş) e versatil, longilin în gesturi, are un aer aristocrat şi o infatuare cu stil. Nu e deloc macho acest Macheath al său, nu e un criminal cu sânge rece, ci, aşa cum e caracterizat, un ucigaş cu mănuşi albe. Cucereşte fără efort, e un bon viveur cu farmec şi acel tip care nu depune niciun efort pentru a fi centrul atenţiei. Cu mult şarm şi umor controlează cu mână sigură toate reacţiile de efect şi replicile scurte livrate sec.

Dan Pughineanu (Marlene, amfitrion) e sarea şi piperul spectacolului. Acest personaj inventat care preia toate didascaliile şi le transformă în prilej de respiro şi aer proaspăt, are toată bogăţia de expresii a unei drag queen şi tot arsenalul de emoţii ale unui clown arhetipal. Mereu prezent în scenă, are generozitatea de a nu deturna atenţia de la parteneri, ci, prin comentariul său rafinat, pune un reflector de urmărire pe ceilalţi. Cu un real talent evident pentru improvizaţie, cu un alint bine ţinut sub control şi o prezenţă discretă pe care o revarsă apoi din belşug, acest androgin cu lacrima cursă pe grima splendidă ce se dezvăluie treptat şi oboseşte, se ruinează şi se murdăreşte odată cu destinele damnate e cu atât mai savuros şi mai plin de emoţie cu cât întrupează simbolic şi expresiv condiţia artistului care îşi ţine de mână prezentul.

            „Opera de trei parale”, spectacolul ce poartă semnătura lui Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior, e o celebrare tragi-comică a unui timp de demult peste care arta face punte cu un „aici şi acum” la fel de eclectic, dar, poate, nu la fel de poetic. Această bucurie de a fi, această umanitate ce respiră sănătos peste lumea bolnavă de foame, frică şi minciună e un paliativ benefic pentru cei are încă mai au putinţa de a simţi, gândi şi trăi întru artă.

Teatrul Excelsior

Opera de trei parale

de Bertolt Brecht şi Kurt Weill

Traducerea textului: Ozana Oancea
Adaptarea songurilor: creație colectivă după versiunea Ninei Cassian

Distribuția:

Macheath, zis Mackie Șiș: Lucian Ionescu

Jonathan Jeremiah Peachum, proprietarul firmei „Prietenul cerșetorilor”: Mihai Mitrea

Celia Peachum, soția lui: Mihaela Coveșeanu

Polly Peachum, fiica lor: Oana Predescu / Maria Alexievici

Jackie „Tiger” Brown, șeful poliției din Londra: Mircea Alexandru Băluță

Lucy, fiica lui: Ana Udroiu

Jenny Speluncă: Mihaela Trofimov

Smith: Alex PopaFilch: Dan Clucinschi

Pastorul Kimball: Dragoș Spahiu

Banda de hoți:
Mathias „Lovele”: Ovidiu Ușvat

Jakob „Tarantula”: Alex Călin

Walter „Beznă”: Matei Arvunescu

Robert „Matrioșcă”: Ion Bechet

Ede „Gură de Aur”: Dana Marineci

Fetele de la bordel:
Dolly: Andreea Hristu

Betty: Iulia Samson

Vixen: Raluca Botez

Doamna bătrână: Robert Radoveneanu

și
Marlene, amfitrion: Dan Pughineanu

Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Pregătirea muzicală: Maria Alexievici

Lighting design: Costi Baciu 

Producția muzicală: Vlad Vedeș

Corepetitori: Miriam Drașovean, Maria Alexievici

Producător delegat: Vasea Blohat

Șef producție: George Ion

Regia tehnică: Viorel Stemate

Costumieră: Nicoleta Țîcu

Make-up: Mădălina Ghizdeanu, Ioana Roman

Foto: Andrei Gîndac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: