Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova – această poezie bienală despre vărul Shakespeare, pe care Teatrul Național „Marin Sorescu” o scrie-n pentametru iambic în toate limbile pământului – încă își primește aplauzele la scenă deschisă, chiar și două săptămâni de la încheiere. Iar „Tiger Lillies perform Hamlet” al Teatrului Republique din Copenhaga este rima care pune punct: burlesc fără a lua din tragedie, duios fără colțuri îndulcite.
O radiografie la bustul gol a familiei regale, un clasic care păstrează suflu de Keeping up with the Danish Royals între ruine, spectacolul este o metastază a pierzaniei. Într-o descifrare profund umană, și sincer grotescă, cu chipuri de ceară ieșite prin cortină și parafraze miorlăite la acordeon ale expresionismului, „Tiger Lillies perform Hamlet” are calitatea dezarmantă de a fi o estetică în sine.
Undeva între Horatio și Yorick, Martyn Jacques este paltonul de fum care îmbracă spectacolul – un clovn cu voce tremurândă și subțire ca un scârțâit seducător de ușă. Tiger Lillies cântă în urechea lui Hamlet balada înnebunirii, și condamnă putreziciunea daneză fără jenă de cuvinte dure, într-un amalgam de worms, whores, slaves și sin. Plastica limbajului izbește fără stridențe, ca un urlet la lună transformat în șoaptă.
Singuri, din songuri, sunt arhitecții unui univers intenționat îmbâcsit, priveghi al rațiunii, guvernat de lipsă de sens și de imoralitate. Muzica devine o condamnare și un sfat dulce acrișor, între jale și resemnare pentru mintea tânărului Hamlet. Hamlet, Gertrude, Ofelia, Claudius, Laertes și Polonius sunt marionetele unei tragedii pe care trupa o orchestrează, pe care trupa o relatează ca ultimă dorință a prințului Danemarcei.
Spectacolul refuză să țină cont de gravitație. Într-o lume în care toate au luat-o razna, e firesc ca nici legile fizicii să nu se mai supună sensului. Succesiunea de tablouri suprarealiste arată nuntașii unei căsătorii incestuoase, stând la o masă oblică, sau pe Hamlet și pe Ofelia ca doi îngeri a’la Michelangelo, pendulând îmbrățișați. Totul stă puțin suspendat în aer: de la tensiune, la distribuție; iar jocul se desfășoară pe trei axe care sfidează orice liniaritate.
Nici timpul nu prea mai există, alternând mișcări mecanice, de marionetă, și slow motion-uri hipnotice. Anacronic, înghețat și desaturat, Hamlet-ul lui Martin Tulinius surprinde acel scurt moment, dilatat la maxim, în care zidurile unei descendențe regale se prăbușesc iremediabil în țărână. Fiecare gest conferă un dramatic autentic, fără patetisme, salvat de suavitatea mișcărilor încete și ample, care coboară din ce în ce mai adânc în rău, pe lapse.
Caspar Phillipson în Hamlet pornește solemn, glacial și cu o demnitate regală intraductibilă. Sub hipnoza paranoiei, într-un sevraj de dreptate pentru tatăl ucis, acesta se dezbracă de principii, unul câte unul – culmea, tot din principiu. Beat de disperare, în vrie, consumat și rușinat de josnicia altora, nu își joacă nebunia, ci nebunia îl joacă pe el. Rațiunea sângerând îl îngenunchează și îl târăște prin deznădejde. „You’re going mad, Hamlet,” îl avertizează menestrelul bufon, cu puțină afecțiune. Pe fundalul unui song înțelegător cu natura umană, ca un cântec de leagăn, Hamlet se transformă, a’la vârcolac la lună plină, din prinț, în nebun de legat.
Ludicul montării lovește nu numai prin acompaniamentul muzical, ci și prin versatilitatea mijloacelor întrebuințate. Hamlet și-i imaginează pe Rosencrantz și Guildenstern din Ophelia și Laertes, care îndură să fie marionete, mișcându-și gurile precum dictează vocea protagonistului. Decorul, o cetate nerenovată și plină de praf, este și sicriu, și mormânt, și fereastră, și podium, și ascunzătoare – cu ușițe și trape care asigură dinamismul. Cu un Polonius mai păpușar decât păpușă, în ciuda măștii și a mâinilor lungi de un etaj, de jucărie, și un Laertes incestuos și excentric, „Tiger Lillies perform Hamlet” alunecă spre caricatură voită exact în măsura în care i se potrivește.
După pauză, la granița dintre Caspar Philipson și Hamlet, actorul iese din convenție și dă mâna cu publicul din sală, șarmant, imun, relaxat și foarte destins. Se scufundă treptat înapoi în Hamlet, într-un monolog care confundă realitatea și teatrul, și declanșează o întreagă isterie, înfășurând curtea regală, subversiv, în frânghii de arlechin. „MUSIC!”, cere cu eleganța și indiferența risipitoare ale unui nou rând de băutură. Cu lejeritatea pe care i-o acordă cedarea sinelui în absurd, devine flexibil, debil și strălucitor.
Zlatko Burić formulează un Claudius rinoceric, cu accent gros în limba engleză, ceea ce se dovedește a fi neașteptat de șarmant și de ursuz. Sleit și gol în urma „Cursei de șoareci”, el este oglinda umanității: un bărbat cu un strigăt egoist, nu suficient de monstru pentru a renega remușcările și nu suficient de om pentru a pune jos coroana. Între greoi și dezgustător de puternic, nu mai este antagonistul clișeic de care Hamlet are nevoie, ci un individ micit de propria litanie, nedemn nici măcar de moarte.
Văduva mireasă, depravată și mult prea fericită, este caricatura nebuniei lui Hamlet, manifestată prematur. Din zâmbetul ei crud și semeț își moștenește protagonistul mândria. Din zâmbetul ei crud și semeț se naște dușmănia aceasta puternică care îl face pe Hamlet să muște din carne vie. Andrea Vagn Jensen o conturează pe Gertrude ca o mamă histrionică, rece, superficială – produs al unei lumi rele. O Elenă a tot ce-i murdar și imoral, stârnește sentimente urâte și este însuși catalizatorul care face ca ura să curgă din Hamlet în impulsuri de violență ciudate, care se rezumă animalic la dominanță.
Ofelia, naivă acrobată pe sârmă, între viermi și putregai, își adună propria coroană funerară. Și tot Ofelia, păcătoasă și flagrant de pură, cu rochia ei tăiată și însărcinată în singurătate, nu mai este doar obiectul afecțiunii lui Hamlet, ci un personaj tridimensional, interpretat cu credință de fată mare (culmea!) de Andréane Leclerc. Trece de la a pluti în tandem cu Hamlet, la o zbatere verticală, spânzurată pe adâncul mării. Înecul Ofeliei, atârnând peste proiecție, răstignită cu capul în jos, rămâne o imagine care bântuie.
Iar Hamlet merge pe ape, navighează propria pierzanie, și se lasă purtat de o deznădejde și o lipsă de sens care acum îl amuză. Ca un pianist al valurilor și al comploturilor ucigașe, se întoarce în Danemarca în timp util pentru a primi lovitura de grație în coaste. Moartea Ofeliei marchează pierderea ultimei fărâmituri de suflet și de speranță (oricum ascunse). Într-un dans funerar, amintirea fetei fluctuează: când moartă, când iubită, în frânturi modelate din ce ar fi putut să fie și din realitatea inertă, de cadavru. Iar Hamlet o cară ca pe cruce, spre deznodământ.
Devine clar: toți sunt pierduți, totul este pierdut. Mai rămâne doar ca spectacolul să sângereze până la capăt. Și o face, în aceleași ritmuri marinărești și brechtiene, direct înspre moarte sigură. „Tiger Lillies perform Hamlet” este un organism viu, cu ecosistem propriu, care rămâne proaspăt și precis după mai mult de o decadă de plimbat peste tot prin lume. Hazardică, furtunoasă și întreruptă temporar de un accident nefericit în culise, ultima reprezentație în cadrul Festivalului de la Craiova a formulat, în ciuda piedicilor, o concluzie plină de înțelesuri, și a lăsat în atmosferă un parfum profund… de Shakespeare.
Republique Theatre Danemarca şi The Tiger Lillies
The Tiger Lillies perform Hamlet
după William Shakespeare
Regie şi Scenografie: Martin Tulinius
Idee şi concept: Martin Tulinius, HC Gimbel, Martyn Jacques
Costume: Astrid Lynge Ottosen
Muzica: Martyn Jacques
Light designer: Adalsteinn Stefansson
Sound designer: Janus Jensen
Regizor tehnic: Anna Cathrine Rubek Colberg
Producător: Isaïe Richard
Distribuţie:
The Tiger Lillies: Martyn Jacques, Adrian Stout, Budi Butenop
Hamlet: Caspar Phillipson
Gertrude: Andrea Vagn Jensen
Claudius: Zlatko Buric
Laertes/Polonius: Pelle Nordhøj Kann
Ophelia: Andréane Leclerc
Regie şi scenografie: Martin Tulinius
d'E-pîn-geac 