Demnitatea nobilă a „Tatăl”ui

Demnitatea pare a fi devenit un fel de mit la care mai putem doar contempla. Privim cu respect şi drag spre figuri solemne care inspiră acest aer vertical de undeva, de la o distanţă apreciabilă, dintr-un timp de legendă, parcă. A fi demn la timpul prezent pare a-şi fi pierdut relevanţa, ori sensul originar. Punem la îndoială această calitate pe care nu mai ştim să o recunoaştem pentru că a devenit raritate. Suntem foarte corecţi, încă mai avem pusee de spirit justiţiar, încercăm să trăim frumos; dar demnitatea ni s-a diluat.

Spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, în regia lui Cristi Juncu, de la Teatru Bulandra vorbeşte despre demnitatea uitării; şi despre nobleţe – altă calitate pe cale de dispariţie. Un episod ce se reia îngrijorător de des în viaţa reală, despre un tată care îşi pierde memoria, devine un eseu teatral despre rafinamentul unei poveşti spuse simplu, cu toată sinceritatea artistică. Un univers casnic a cărui metaforă e sugerată elegant de Carmencita Brojboiu care semnează un decor din care culorile par că s-au şters, în nuanţe de gri estompate şi pereţi care încep să colapseze asemeni realităţii care îşi pierde sensul, se învârte derutant în jurul unui bărbat în vârstă. Personajele din jurul lui îşi schimbă derutant chipurile, iar ceea ce ştia că ştie se amestecă într-un coşmar politicos în care însemnătatea interacţiunilor devine test de memorie. Această lume ca un labirint de informaţii vechi şi noi care nu mai au sens e redată foarte concret, din perspectiva subiectivă a personajului principal. Alegerea regizorală de a construi acest crescendo al uitării foarte lin, fără artificii de efect, pe-ndelete, mizând pe normalitatea imediată dintr-o situaţie specială, pune într-o lumină foarte caldă declinul unei minţi care se rătăceşte. E foarte prietenoasă atmosfera acestui spectacol. E foarte colocvial tonul vioi care devine, scenă cu scenă, din ce în ce mai solemn. Iar contrapunctul, râsul amuzat ce îşi pierde din volum şi haz odată cu deteriorarea psihică a personajului, rămâne prezent ca un sprijin de încredere până la final, când se dovedeşte a fi catalizatorul ales inspirat pentru a potenţa drama însingurării în faţa pierderii de sine.

Ritmul pare să aibă răbdare cu acest domn respectabil, foarte tonic, de bună credinţă, care tot mai des întâlneşte străini în casa proprie sau îşi pierde ceasul. Nu vedem povestea prin geamul protector al unei diorame care să ne lase înafară; nu e o vedere generală a unei felii de viaţă. Unghiul pe care îl descoperim a fi subiectiv, odată ce parcurgem odată cu André labirintul derutant al memoriei în prăbuşire, ne conduce prin anticamerele uitării la pas, foarte docil şi, aparent, deloc spectaculos. Fiica pare sâcâitor de indecisă atunci când ba spune că se mută definitiv la Londra, ba susţine foarte sigură pe sine că nu are nicio intenţie de a părăsi Parisul. Chipul ginerelui se schimbă alarmant de des, însă atitudinea agasată rămâne aceeaşi. Casa pare mereu aceeaşi, dar, de fiecare dată, cu câte un element schimbat – ba un scaun, ba un tablou, ba obiecte care apar şi dispar. Acest fragmentarium de scene pe care abia pe parcurs îl descoperi a nu fi neapărat cronologic, e ajutat de mici momente de extra-text care întregesc şi clarifică această convenţie voit ambiguă a textului. Un cântec de leagăn cu versuri uşor cinice, o intervenţie care sparge al patrulea perete, câteva secunde dintr-un coşmar, reluarea în buclă a aceleiaşi conversaţii, un flash-back; aceste inserturi discrete oferă consistenţă şi coerenţă, într-un echilibru stabil.

Pentru ca jocul banalului devenit excepţional să funcţioneze este nevoie de o interpretare la fel de elegantă. Victor Rebengiuc nu îl prezintă pe André; nu interpretează filtrat o imagine a ceea ce ar trebui să vadă spectatorii că i se întâmplă unui om ce suferă de Alzheimer. Personajul construit de el trăieşte foarte concret tot ce i se întâmplă. E foarte sincer în mirarea lui care capătă proporţii giganteşti şi se transformă în frica cea mai înspăimântătoare. Cu multă măsură, cu un gând interior ghidat de o logică imbatabilă, felul în care răspunde atât partenerilor, cât şi situaţiilor cu care se confruntă acest bărbat aflat în vortextul minţii care nu îl mai ascultă, rolul interpretat aşa de Victor Rebengiuc are o calitate esenţială: umanitate. Nu dar empatizezi cu el, nu doar înţelegi, nu doar asişti la o dramă. Îl simţi acut aproape, găseşti în el o bucăţică din propia viaţă, din propriul tată, din propria uitare, din propria frică. Nu e nimic demonstrativ, nu e nimic teoretic în acest personaj alcătuit minuţios, care ia gândurile de-a valma foarte în serios şi le acordă toată importanţa. Are mult umor şi auto-ironie, e hachiţos ca orice bătrân ce refuză să îşi cedeze vârstei puterile şi refuză cu obstinaţia unui copil pe care nu te poţi supăra grija de care ştie că are nevoie, dar pe care o demontează printr-o vivacitate jucată voit stângaci – ca orice bunic încă în putere. Aşezarea în rol, ascultarea atentă, timpii de reacţie de precizie milimetrică, bucuria ludică şi ruperile de ritm şi intenţie venite, parcă de nicăieri, ce descoperă din loc în loc colţurile fricii pe care se luptă să o alunge cu paşi de step sau gesturi galante, această interpretare rafinată a simplităţii nobile pe scenă, sinceritatea de puritate aproape terapeutică, toate mijloacele bogate, lucrate în amănunt, pot fi rezumate cu un singur verb: a fi. Victor Rebengiuc este pe scenă; cu toată seriozitatea, demnitatea şi nobleţea. Iar prezenţa sa, întru totul, spune povestea acestui tată-arhetip, acestui ins pus faţă în faţă cu frica dintotdeauna a omului: de moarte, de singurătate, de uitare.

Alături de el Ana Ioana Macaria (Anne) e fiica împărţită între iubire, datorie şi viaţa pe care ar vrea să şi-o poată trăi. Cu mult suflet, cu multă emoţie şi o mână forte, îşi conduce personajul fără ostentaţii, cu gând atent, pe care îl potenţează cu reacţii ce îi denotă contradicţiile. Cătălin Babliuc (Bărbatul) păstrează o singură caracteristică dominantă şi marşează doar pe cinismul pe care îl afişează, poate, prea demonstrativ. Oana Tudor (Femeia) are un alint care îşi găseşte sensul pe parcursul dezvoltării acţiunii, iar frazarea ei uşor neglijentă devine contrapunctul de bun augur în scena finală. Maria Veronica Vârlan (Laura) pune în lumină cu lejeritate energia personajului fără a depăşi contururile. Constantin Dogioiu (Pierre) are o prestanţă pe care o dozează carismatic şi un gând bine articulat, pe care, însă, nu le duce mai departe de o caracterizare la obiect.

„Tatăl” în regia lui Cristi Juncu nu este un recital, nu este un eveniment datorat doar afişului şi aşteptărilor create în jurul său. Este un spectacol solid, o întâlnire fericită dintre un rol mare, un actor aflat pe calea de a deveni mare, aşa cum cu smerenie şi ambiţie o declară el însuşi, un teatru care îşi respectă tradiţia şi un regizor care ştie să construiască din detalii, gesturi, acţiuni şi semne elegante, cu arta simplităţii, relaţii dense care să pună în valoare o poveste foarte umană.

Teatrul Bulandra

Tatăl

de FLORIAN ZELLER

traducere CARMEN IERNILĂ
adaptare scenică RALUCA APRODU

Distribuţie:

VICTOR REBENGIUC (André)
ANA IOANA MACARIA (Anne)
CĂTĂLIN BABLIUC (Bărbatul)
OANA TUDOR (Femeia)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Laura)
CONSTANTIN DOGIOIU (Pierre)

Regie CRISTI JUNCU
Scenografie CARMENCITA BROJBOIU

foto afiş COSMIN ARDELEANU

2 gânduri despre „Demnitatea nobilă a „Tatăl”ui

  1. Am văzut piesa pe data de 11 . Ieri am revăzut filmul cu sir Hopkins . Îl văzusem la timpul său . Pot spune cu bucurie că atât piesa cât și prestația domnului Rebengiuc sunt peste . Sper să mai pot revedea piesa de multe ori .

    Apreciază

  2. Ce pacat ! nu pot vedea piesa !
    Ce pacat ! Batranetea!
    Dar cand ne uram La multi ani ! speram sa traim pana la batranete ! Asa e cinstit ! Altfel e nedrept !
    Aura

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: