Să punem rap-ul în „Harap Alb”

Duelul dintre cărțile de povești și jocurile video face subiectul multor dintre îngrijorările părinților și profesorilor de astăzi. Nu este un secret că tableta și calculatorul au un magnet ceva mai puternic pentru cei mici, și nici că adulții scot la înaintare o grămadă de basme prăfuite, care poate să fi fost antrenante în copilăria lor. Violența pe care o asociem jocurilor pe calculator nu izbește atât de tare când lupul din poveste îi decapitează pe iezi, iar fantasticul și creativul n-au același efect stimulant, indiferent de cât de bogat este gameplay-ul.

Măsura în care aceasta este o luptă brută a binelui cu răul este incertă, însă este cert că stigma câștigă, și că puștii sunt desconsiderați când preferă varianta mai colorată și mai interactivă. Unele creează o dependență periculoasă, mai ales la o vârstă fragedă, altele plictisesc și abia mai sunt lizibile sub tot praful care stă pe ele. Nu există răspuns câștigător.

Așteptarea ca generația tânără să răspundă, totuși, cu același entuziasm pe care și-l amintesc adulții de când erau ei mici este mai ficțiune decât înseși „Albă ca Zăpada”, „Cenușăreasa” & comp. Poveștile trebuie resuscitate, dacă nu înlocuite, dacă vrem să avem pretenția ca puștimea să creadă, încă, în ele. Aici intervine cea mai nouă premieră a Teatrului pentru Copii și Tineret „Gulliver” din Galați.

„Harap Alb – play again” face un pariu îndrăzneț cu tinerii săi spectatori. Se distanțează de morala anostă care le bagă dragostea de lectură pe gât, și, în schimb, se aliază cu „dușmanul”. Spectacolul în regia lui Ștefan Lupu face dovada unei reinterpretări fresh, structurată ca joc video, căreia îi este presărat un damf revigorant de filozofie. Nu îi vorbește de sus spectatorului tânăr, nu îl ia peste picior prin fiecare element de limbaj TikTok, și, cel mai important, nu îl subestimează nicio secundă.

Nu numai la nivel de construcție, montarea elevează subiectul. Pe lângă transformarea conturului scenei într-un monitor de PC, acest „Harap Alb” se îndoiește de însăși structura de basm – binele și răul ca aceste două entități absolute, naivitatea forțelor binelui, dar și victoria lor iminentă, în final. Cu discursuri elocvente de maestru de ceremonii șarmant, Adrian Nour (și povestitor, și Spân, și cal al lui Harap Alb) sancționează repetitivitatea și orizontul stabilit de poveștile pentru copii, care nu conțin nicio nuanță de gri. Oare binele nu învață niciodată? Chiar trebuie să cadă victimă răului de fiecare dată?

„Altceva să povestim,” – acesta anunță, ca țâșnetul unui dop de șampanie, momentul să se șteargă praful de pe o poveste de altfel obosită, și să schimbe puțin paradigma. În loc să blameze telefoanele mobile, produsul artistic livrat este făcut întocmai să le substituie cu bună-voia publicului adolescentin. Iar publicul receptează, și lasă mobilele jos pentru a urmări scena. Într-un melanj de lumini, efecte și costume cu răsunet, spectacolul se transformă într-un concert feeric, compoziția muzicală aparținându-i lui Adrian Nour. Într-o împletitură inspirată de rap și pop with a twist, „Harap Alb”-ul de la Galați reușește un ansamblu eterogen, deloc plictisitor, și navighează prin poveste tăind fără frică din părțile alungite și greoaie din varianta inițială.

În același spirit, rama unui joc video, introdusă iscusit, face din teatru, ceva viu, interactiv, cu level loading-uri în intermisiuni și video-mapping de retro gameplay. Sarcinile pe care eroul le are de îndeplinit se transformă în quest-uri, iar băiețeala găștii Fomilă-Setilă-Gerilă-Ochilă-Păsări-lăți-lungilă, care „s-au întâlnit online” aparține real unui meci de Fortnite. Mai mult, între beculețe de Crăciun din geacă, osul uriaș ca accesoriu flagrant, pistolul cu apă, ocheanul steampunk, penele și platformele de circar, accesoriile personajelor adjuvante completează același peisaj eterogen, de caracter de joc pe calculator, customizabil după bunul plac.

Un fel de zmeul lui Victor Eftimiu (următoarea lectură, copii?), Spânul lui Adrian Nour face distincția dintre planuri – cu spectatorii, își depășește condiția, și propune teme întăltuțe de gândire (este Spânul inerent rău, sau îndeplinește așteptări?); cu Harap-Alb, este strălucitor de crud, cu un zâmbet de Jared Leto. Face show a’la Eurovision, fără să intre cu cizmele lui lucioase în caricatură sau măscăreală. Dozajul este impecabil, și nu face economie de mijloace doar pentru că se adresează celor mici.

Harap-Alb-ul lui Andrei Midișan este un adolescent neînțeles, cu plete și chitară, intenționat prea erou pentru judecată critică sau instinct de autoconservare. Iar unui spectacol pentru adolescenți îi stă mai bine ca niciodată cu această luciditate de a se lua singur peste picior, de a râde de lipsurile fiecărui personaj, fie el și protagonist. Andrei Ciugulea, în interpretarea tuturor Sfintelor, vrăjitoarelor și a lui Gerilă, virează ușor în „teatru de copii”, cu lipsa de asumare pe care ceilalți actori pivot o ocolesc, însă livrează cu real fler câteva dintre cele mai sensibile comic replici din montare.

Edgy, senzual fără exagerări și woke printr-o miștocăreală care nu se confundă cu peiorativul sau vorbitul de sus elevilor spectatori, spectacolul se adresează publicului țintă, cu limbajul, cu umorul și cu mijloacele care vorbesc real generației. Și, în această performanță, actorii și conceptul regizoral reușesc împreună să distreze și să reîmprospăteze o poveste arhi-știută și pentru adulții din sală.

Teatrul pentru Copii și Tineret „Gulliver” Galați

Harap-Alb – play again

Regie și coregrafie: Ștefan Lupu

Scenografie și costume: Raluca Alexandrescu

Compoziție muzicală: Adrian Nour

Asistență regie și co-coregrafie: Teodora Velescu

Graphic design, video mapping: Andrei Cozlac

Distribuție:

Adrian Nour, Andrei Midișan, Andrei Ciugulea, Miruna Dobrotă, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Gina Geru, Eduard Șișu, Andrei Dombrovschi, Ciprian Brașoveanu