„Drumul Damascului” e pavat cu bune intenţii

Între iertare şi uitare se întinde un drum plin de capcane periculoase pentru suflet. Ce şi cât poţi ierta şi ce nu trebuie uitat niciodată? Cine merită iertarea şi ce anume atrage neuitarea? Nu e deloc uşor nici să ierţi, nici să păstrezi în amintire. Sentinţele morale sunt mai greu de dus decât cele juridice. Iar calvarul unei temniţe interioare în care păcatele se ispăşesc în libertate poate fi mai cumplit decât supliciile unei celule. Căinţa este, poate, cea mai nobilă şi mai dureroasă formă de mântuire. Iar neputinţa ispăşirii e iadul continuu al sufletelor iertate dar neuitate.

Spectacolul „Drumul Damascului” după Doina Jela, în adaptarea şi regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul Dramaturgilor Români este o întâlnire cu istoria suspendată ca o ghilotină fără călău deasupra conştiinţelor noastre. Crimele regimului comunist peste care anii aştern cu fiecare zi o tăcere ce invită la uitare devin păcate de neam de care, fără să avem habar măcar, ne facem răspunzători prin ignoranţă. Povestea halucinant de frustă a lui Franţ Ţandără, torţionarul care în anii 90’ cerea să fie judecat şi pedepsit pentru crimele comise cu cincizeci de ani în urmă în temniţele politice, e spusă cu multă decenţă. Articulată artistic şi într-o estetică ce capitonează cultural un fapt istoric abrutizant, destăinuirea disperată a unui om care ştie că e criminal şi cere răspicat să fie judecat şi pedepsit devine o experienţă cathartică social. Odată ce eşti martor al unui fapt artistic în care devi părtaş al acestui mărturisitor simbolic nu mai poţi rămâne doar un spectator care aplaudă satisfăcut din fotoliu într-o seară culturală.

Responsabilitatea pe care acest spectacol şi-o asumă depăşeşte contururile formei de expresie şi se revarsă abundent în actul de conştiinţă pe care îl atrage de la sine. Textul nu poate fi doar un pretext pentru o montare spectaculoasă, ori interpretări izbutite. Substratul moral pe care îl atrage cu sine gestul de a întruchipa o personalitate atât de reprezentativă pentru un întreg fenomen căptuşeşte cu sens demersul artistic. Şi această apropiere cu respect şi minte clară, coloană vertebrală dreaptă şi mesaj limpede este evidentă din atitudinea pe care spectacolul o respiră. Atmosfera sobră, ritmul aşezat, atenţia pentru nuanţe şi rafinamentul, până la urmă, al întregului construct scenic denotă multă băgare de seamă şi grijă pentur forma în care acest subiect grav este prezentat publicului. Sentimentul cel mai pregnant este acela că asişti la ceva important, că nu e doar încă un spectacol din program, că este esenţial să asculţi şi să înţelegi, pentru ca apoi să alegi tu însuţi dacă poţi sau nu ierta şi să ştii cu certitudine că nu vei mai putea uita niciodată.

Scenografia conotativă semnată de Adrian Damian reia un safe space pe care pereţii capitonaţi cu foi îngălbenite din dosare politice îl pun sub microcop. Într-un loc comun scos din uzul său colocvial prin semn teatral, cele trei personaje par că fac parte integrantă din lumea filelor mototolie; sunt, la rândul lor, pagini de dosar. Profesorul Fronea Bădulescu – Mircea Rusu – şi Doina Jela – Maia Morgenstern – se decupează ca într-un bazorelief prin contrastul tonurilor închise ale nuanţelor din costum. Franţ Ţandără – Răzvan Vasilescu – însă, e una cu lumea care îl îngroapă de viu şi îi revendică ultimul strop de pace. Video mappingul intervine la răstimpuri bine măsurate drept subtitluri, parcă, ale capitolelor din mărturia fostului ucigaş de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi subliniază vârfurile de intensitate ale chinului rememorării.

Personajul din montarea lui Mihai Măniuţiu pare mult mai uman decât cel din viaţa reală pe care îl păstrează filmările documentare. Răzvan Vasilescu realizează un mix de umanitate şi bestialitate; frânturi din inerţia morală a tânărului comunist fanatic care ucidea cu mâinile goale la douăzeci de ani revin în episoadele rememorărilor când controlul bătrânului ce agonizează pe drumul neiertării e înlocuit cu furia psihopată a uneltei lipsite de afecte. Glisarea între faţetele personalităţii contrastante e punctul forte al unei interpretări al cărei merit este tocmai redarea pe muchie a unui om scindat. Te emoţionează implorarea atât de prfund umană a celui care cere să fie ascultat, judecat şi condamnat, dar rămâne singur în faţa păcatului, neluat în seamă nici de autorităţi, nici de semeni. Apoi simţi frisonul fricii şi, ate, chiar al urii, când ochii cei rugători şi blajini se măresc şi sclipesc dement povestind cum deţinuţii îşi meritau bătăile. Răul în formă întrupată şi setea nepotolită de împăcare şi iertare sunt răsucite într-un filon foarte bine articulat, motivat interior, emoţionant şi redat expresiv de frazarea şi interpretarea foarte personală, cu impact frontal, a lui Răzvan Vasilescu.

Maia Morgenstern are sarcina de a pondera vria emoţională. Devine contrapunctul raţional şi foarte voit didactic al destăinuirii. Cu răceală, mereu în control, nicio clipă impresionată de subiectul din faţa ei, pune întrebările cu profesionalism jurnalistic şi o distanţare acuzatoare. Îşi alege foarte precis tonul şi nu lasă loc pentru empatie sau înţelegere faţă de cel pe care îl priveşte ca pe un exponat ce trebuie exploatat în numele demascării unui trecut întreg. Măsura şi felul în care ascultă, mai ales, al Maiei Morgenstern sunt mijloacele prin care personajul capătă nu doar o funcţie strategică în jalonarea poveştii, ci profunzimea unei atitudini. Mircea Rusu joacă paradoxal de neglijent şi dezlânat rolul unui profesor în filosofie care priveşte cu interes uman şi universitar mărturisirea lui Ţandără. Teza despre căinţă şi demonstraţia existenţei lui Dumnezeu tocmai prin exemplul acestui torţionar care cere cu disperare şi regre judecata sunt expediate cu un aer amuzat, aproape jovial, ce pare a masca lipsa de aprofundare a importanţei personajului, a mesajului pe care îl poart şi a sensului cuvintelor pe care le spune.

„Drumul Damascului” spune povestea unei convertiri sufleteşti a cărei miză nu e doar ispăşirea unui ins care se căieşte, ci a unui popor care se preface că poate uita. Sinceritatea demersului artistic, gândul serios asupra importanei acestui text pezentat azi, reznanţa cuvintelor care nu rămn doar replici dintr-o piesă, ci semne de rea purtare pe conşiinţe ce nu mai au voie să se prefacă a nu ştii ceea ce ştiu dintotdeauna, acest fapt de cultură ce devine un act de civism şi responsabilizare în faţa istoriei este o experienţă la capătul căreia căinţa, iertarea şi uitarea ne chestionează la persoana I.

Teatrul Dramaturgilor Români

Drumul Damascului

de Doina Jela

Adaptare scenică și regie: MIHAI MĂNIUȚIU

Scenografie: ADRIAN DAMIAN

Video design: MIRCEA ILAȘ şi IOANA BODALE

Sound design: MIHAI DOBRE

Light design: CRISTIAN ȘIMON

Distribuție:

MAIA MORGENSTERN

RĂZVAN VASILESCU

MIRCEA RUSU                

Photocredit: ADI BULBOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: